O noua scriere a lui George W. gazduita de aceasi
categorie in gazda.
Ce este dragostea? Sau despre fostele mele… frustrări.
Mă gândesc uneori că nu am fost iubit niciodată… De fapt, nu am fost iubit cum am vrut eu… iar când am fost iubit aşa cum am vrut, nu asta mai vroiam sau nu m-a iubit cine trebuie. Aşa că să tac naibii din gură, că nu ştiu ce vreau! J Poate că pentru unii dintre voi nu are sens ce spun, dar sunt sigur că mulţi înţelegeţi. Aceia care tot caută şi nu găsesc.
Poate că fac ceva greşit. Unii îmi spun că nu mă îmbrac cum trebuie, alţii zic că mi se trage de la maşină sau că nu ies suficient în lume… Stau închis în aceeaşi rutină: acasă, la serviciu, la părinţi… aceiaşi prieteni, aceleaşi ieşiri.
Şi totuşi, ce este dragostea? Că nu e doar o chestie chimică (sper) şi nici de bani nu ţine. Iată o poveste stranie şi al cărei sfârşit este nescris.
A fost odată, ca niciodată, un băiat. Şi o fată… O fată care suferea. După un alt băiat. Un alt băiat care era departe de ea, peste mări şi ţări. Primul băiat ştia că nu are nici o şansă, dar era ceva care îl atrăgea la ea fără să mai conteze nimic. El era acolo pentru ea, indiferent despre ce era vorba. Şi aşa a trecut un an. Numai că nu era bine. Era rău, de fapt.
O să mă întrebaţi acum de ce era rău. Păi e rău când dragostea ta nu e împărtăşită. Şi e rău când eşti slab şi nu poţi să rupi o situaţie care te încântă şi te doare în acelaşi timp. Pentru că băiatul nostru visa cu ochii deschişi. Când mergea la ea, toată lumea părea mai frumoasă, iar vocea, cuvintele ei, ajungeau direct în inima lui. Aştepta cu înfrigurare să vorbească, să îl cheme la ea, să mănânce împreună… E ceva foarte frumos în gestul asta, atât de simplu: să găteşti pentru cineva, sau cel puţin aşa considera el. Poate că ea era doar amabilă, dar el, ei bine, el o iubea pur şi simplu. Iubea aerul pe care îl respira ea, iubea drumul până la ea, iubea zâmbetul, râsetul şi vocea ei. Mai trist era la plecare, când se sărutau pe obraz, iar totul devenea clar. Chestia asta cu sărutul pe obraz e cel mai rău lucru pentru un îndrăgostit. Pe drum, era singur şi se ducea către o cameră pustie… Era prins între două stări perfect contradictorii şi asta îl măcina. Oare de ce nu îl plăcea? Ce, el nu era suficient de bun pentru ea? Dacă nu îl vroia, de ce nu îl ajuta să se elibereze, de ce îl chema, de ce îl lăsa să sufere? Căci până şi personajele de poveste ştiu că prietenia dintre un bărbat singur şi o femeie singură este o iluzie. Mai ales că, pentru toate celelalte personaje, dragostea băiatului pentru acea fată era foarte evidentă. Poate că şi pentru fată era evident, dar a ales să se ascundă în suferinţa ei, să nege şi să spere la dragostea ei. Speranţa moare ultima şi viaţa e complicată şi în poveşti.
Până la urmă, băiatul nu a mai rezistat şi i-a trimis o scrisoare de dragoste. Ştia că ea îl va respinge şi aşa o să poată să meargă mai departe. Doar că, spre surpriza lui, ea nu l-a respins… I-a spus băiatului că s-a ascuns foarte bine şi că e surprinsă. Că poate el se ataşează prea uşor şi ar trebui să treacă prin nişte etape. Să mai iasă prin lume şi să întâlnească oameni noi… Băiatul avea inima cât un purice şi a plecat mai confuz decât venise. A încercat să nu o mai vadă o perioadă şi chiar a reuşit. A întâlnit altă fată, dar tot la ea se gândea. Cealaltă a venit aşa cum a plecat. Într-o bună zi, băiatul nostru o căută pe fata din poveste şi au petrecut câteva ore ca pe vremuri. Numai că iar a renunţat pentru că ştia că nu e bine. Ştia că trebuie să se oprească pentru a nu suferi. Dar ce bine era cu ea… ce bine se simţea în prezenţa ei! Şi ce trist a fost când i-a spus, la ultima lor întâlnire, aşa credea el, că nu se vor mai vedea. Oricum, ea se grăbea la o întâlnire cu un prinţ Bucureştean. Şi, deşi el nu vroia, s-a lăsat sărutat pe obraz…
Ca şi băiatul din poveste, am iubit şi eu. Am iubit şi după ce m-a sunat să mă întrebe dacă nu ştiu vreun apartament de închiriat. I-am întins o capcană şi am spus că îmi pare rău că nu mi-a zis mai devreme, căci m-aş fi mutat în locul ei, în garsonieră, numai să îi fie ei mai bine în apartamentul meu. A venit rândul meu să fiu surprins, căci reacţia ei a fost „da, păcat”, în loc să spună că nu ar putea accepta aşa ceva, cum ar fi fost normal. Chiar şi în ultimul e-mail, pe care mi l-a scris după ce am refuzat ferm o rugăminte de-a ei, mi-a mulţumit pentru tot ce am făcut pentru ea, nu pentru prietenie, nu pentru dragoste, ci pentru ajutorul pe care i l-am dat. Atât am fost, un „ajutor.” Chiar îmi amintesc că mi-a zis odată: „Tu eşti ajutorul meu…”
Şi acum, dacă mă uit peste poze cu ea, îmi tresare inima. Ce ţi-e şi cu dragostea asta… sau eu sunt un mare bou, o vită încălţată.
Acest lucru nu a fost tocmai pe placul meu 
