Acasa la noi

Continua ciclul “In gazda”, “Acasa la noi” in Dorohoiul de acum 40 de ani..
Autoarea Felicia Herscovici poate fii contactata la adresa felicia_herscovici@yahoo.com.

Cind m-am nascut, se vorbea foarte serios despre un al treilea razboi mondial, asa imi povestea mai tirziu mama. Nu era momentul de adus pe lume copii, parintii mei trecusera spaima ascunzisurilor prin ripi si balarii, trecusera perioada de foamete si moartea sugarilor din lipsa de mincare. Dar asa au venit pe lume toti copiii de virsta mea.
Eram o fetita slabuta, potrivit de inalta, imbracata cu o rochie scurta si incretita in talie, cu ochii gri-albastri si parul de culoarea papadiei. Poate de aceea, mi-a placut intotdeauna, papadia, asteptam sa cada petalele, sa suflu firele ramase, subtiri ca de paianjen.
Aveam pielea foarte alba si fata aproape stravezie, strabatuta de vinisoare mici. Imi placea sa stau afara, singura, in fata casei, sa ma uit la lumea care trecea pe strada, dar erau unii care se apropiau de mine sa ma sarute, si trebuiam sa-i indepartez, sa nu prind vre-un microb, asa imi cerea mama. Nici in casa, nimeni nu avea voie sa ma sarute.
Ieseam afara cind ploua cu soare, cristale scinteiau in aerul proaspat si asteptam, privind intre doi nori vatuiti, sa apara curcubeul, de fiecare data aparea intre norii de la rasarit. Cind ploua mult, in mijlocul strazii intr-o adincitura formata cu anii, se aduna o balta, in care baietii, dezbracati pina la jumatate, sareau, se stropeau unii pe altii, mai ales tipau. Ma uitam prin geamul de la usa din fata a casei, mi-ar fi placut sa fiu acolo, dar fetele nu se aratau, nu ieseau afara pe ploaie.
Iarna se adunau nameti de zapada, ca un podis inalt care acoperea strada si trotuarele. Citeodata, zapada era moale si pufoasa, ca o blana de miel, alteori era tare, imbracata intr-o pojghita de sticla. Strada nu mai putea fi circulata. Linga geam, vedeam fulgii plutind peste case si pomi si cei care se lipeau de geam, fiecare pata alba, era un minuscul poligon convex cu margini brodate. Seara, fulgii zburau in lumina felinarelor, in zeci de fatete aidoma ochilor de musca. Daca nu era prea frig, zapada era mai calda decit aerul de afara. Imbracati in paltoane groase, caciuli, fulare si manusi, pe locul lacului din vara, ridicam un om de zapada, cu carbuni in locul ochilor, un morcov in loc de nas si o matura veche, drept mina. Ii mai puneam si o palarie in cap si statea asa pina se topea omatul. La omul de zapada, veneau toti copiii, fete si baieti, si parintii care aveau timp sa se bucure cu noi de minunile naturii. Faceam si eu bulgari de zapada, dar nu indrazneam sa-i arunc in copiii de pe strada. De departe, participam din toata inima la zbenguiala lor.
Mama avea multa grija de mine, imi croseta flanelute pentru toamna, imi spunea povesti ca sa maninc, imi cinta romantele ei preferate. Cind am crescut mai mare, imi povestea despre cartile citite de ea si avea o memorie neobisnuita. Stateam linga ea ore intregi, si ea croseta, pentru toata familia, cosea fete de masa si multe alte nimicuri, servetele, prosoape cu monograme, milieuri, pe care nu le folosea niciodata. Le pastra pentru mine, cind voi fi mare. Imi povestea despre copilaria ei la tara, despre invatatorii ei si ce mult ii placea sa invete. Cind venea o inspectie, o puneau numai pe ea sa citeasca, sau sa raspunda la intrebari. Voiam sa fiu si eu ca ea. Mama purta ochelari si totusi apropia mult lucrul de ochi.
Tata, de cind il tin minte era preocupat numai de politica, era voluntar la toate perioadele prin care trecea tara, muncea pentru Partidul Comunist, pleca pe teren in actiuni de Alegeri la comunele din judet, Intovarasiri, o faza de trecere spre munca paminturilor in comun, Gospodariile de Stat, pentru care Statul expropria o parte din paminturile satenilor, in folosul intregii tari, crearea Gospodariilor Agricole Collective, in care oamenii trebuiau sa fie de acord sa-si uneasca paminturile ramase pentru a se putea lucra cu unelte si masini moderne, tractoare, semanatori, seceratori, care trebuiau sa mareasca productia cerealelor la hectar (1 hectar inseamna 100 de metri patrati). Taranii nu puteau renunta prea usor la paminturile mostenite din tata in fiu si la cele cumparate din truda muncii lor. Sigur ca nu voiau nici sa le doneze Statului, nici sa le uneasca cu altii, mai ales cei care aveau mai mult. Partidul isi trimitea voluntarii sa-i lamureasca. Psihologii Partidului, gaseau metode de convingere si daca tot nu intelegeau, toate pedepsele erau valabile. Era o “revolutionare a timpurilor noi” si ca orice revolutie avea si victime.
Tata credea cu adevarat in Societatea Comunista in constructie. Il priveam cu admiratie, pentru faptul ca avea un scop si persevera. Ajuta la crearea Caminelor culturale si participa la sedinte, de ridicarea nivelului cultural al maselor, in masura in care se putea. Era primul care lua cuvintul, primul sa dea exemplu pentru ceilalti. Cind venea acasa, in timpul zilei, lua imediat ziarele si revistele cu noile directiuni, sau ii povestea mamei cum s-a descurcat in imprejurari in care altii n-au reusit. De multe ori, venea seara tirziu, sau noaptea, inghetat, cu dureri de cap, cu febra, dar multumit ca si-a indeplinit sarcina trasata. Atunci el devenea centrul atentiei. Bunica din partea mamei, care locuia cu noi, isi incepea rolul. Ii punea broboade umplute cu cartofi calzi la cap, sa-i treaca durerea, frectii cu spirt la piept, la adincitura mica a sternului, care era numita la noi “lingurita”, zahar cubic cu valeriana pentru inima, si daca toate astea nu erau de ajuns, leacul ultimativ la raceala erau ventuze cu spirt pe spate. La infectii, ii punea ceapa calda rumenita pe plita, si lipitori, sa suga singele infectat. Intotdeauna era pregatita, numai ea stia unde tine toate leacurile si vasele ei. Bunica era motorul familiei. Ea trasa sarcinile in casa. Pe tata il trimitea sa aduca lemne pentru foc, sa aduca apa de la fintina, sa faca mamaliga, ca altfel ar fi citit toata ziua revistele lui. Mama avea treburi casnice. Mie imi dadea sa tai zarzavaturi pentru rate, trebuia sa aduc din gradina, legume pentru bors, sa aleg fasole, orez, si daca nu avea nevoie de nimic, imi nascocea tot felul de jocuri, sa nu ma plictisesc, sa aranjez pe un prosop de bumbac, boabe de fasole sau porumb, cum mi se parea mai frumos. Ornamentele naturale imi pareau sculptate pe pinza , fasole alba, pestrita, rosie, fasole micute pentru bors, sau mari pentru supa de gaina.
Intotdeauna curtea noastra era plina de closti cu puisori aurii, rate care se scaldau intr-o balie, cite o pisica si o data am avut chiar o capra, care se zbenguia in toate directiile, fara motiv.
Bunica stia totul; avea multi prieteni din satul ei si din cele vecine. Ea cunostea toate plantele tamaduitoare, pentru orice boala, cum se descinta un copil care a prins un “deochi”, sau o vaca bolnava, sau o fata care trebuie sa se marite. Stia sa “deie in boghi”, numara 41 de boabe de porumb le acoperea cu mina si le vrajea: “41 de boghi, bine stiti, bine ghiciti, spuneti-mi ce va fi altfel va dau de mincare la gaini.” Apoi ii impartea in 3 gramajoare si fiecare in cite trei, fara sa le numere, asa cum se intimpla. Se concentra si ne “citea” despre vesti, despre straini, sau cunoscuti despre nunti, niciodata nu spunea ceva rau. Sigur ca stia sa talmaceasca orice vis, dar totdeana era spre bine.
Era o femeie buna si era iubita de toata lumea. I se spunea in semn de respect “madam Faibis”, dupa prenumele bunicului, care nu mai era. Stia multe zicale din popor, vorbea o moldoveneasca bogata, cu accent de tara, pronuntat. Si acum nu ma inteleg cu cei din jurul meu, cind le spun: “da-mi un pocris, am nevoie de o leica, n-am un ardel, un laicer, copilul are limbrici…” si multe altele. Avea si o multime de povesti pe care numai ea le stia. Imi povestea despre Stranpolea, erou pe timpul copilariei ei, care intra in casele cu miros frumos de sarmale, fierbind in oala mare cu capac, intreba gospodina ce fierbe acolo si daca ea raspundea ca fierbe rufe, se descalta si-i spunea sa-i fiarba si ciorapii lui, pe care ii si arunca in oala.
Sau daca cineva il intilnea pe strada si-l intreba de ce merge cu ghetele rupte, ca-i intra ploaia la picioare, ii raspundea: “Ce-mi pasa mie? Asta-i treaba stapinului. El trebuie sa-mi cumpere altele, dupa cum ne-am inteles.” O rugam de multe ori, sa-mi cinte despre un baiat fromos, pe care l-au prins politistii furind si-l duceau legat prin oras, spre carcera, in timp ce toate fetele din Herta, plingeau si se rugau. Ii placea de Maria Tanase si-mi cinta “Ciobanas la oi m-as duce”. Cel mai mult ma distra cind spunea despre cineva: “Prostu’ daca nu-i fudul, inca nu e prost destul.” Simteam ca respectivul “fudul”, merita zicala. La ea totul traia, de parca imi povestea lucruri nu de mult petrecute.
Dar cea mai mindra era ca tatal ei fusese vechil pe mosia parintilor lui George Enescu si daca era o vaca incapatinata care nu se lasa mulsa, vechilul se lauda, ca o aduce pe fata lui, care stie sa imblinzeasca si un par. Avea o urma de copita de vaca pe limba, dar n-o deranja la nimic, era ca o amintire a ce fusese ea o data.
Erau multi copii pe strada mea. Eu ma jucam mai mult cu fetele de aceeasi virsta cu mine. Casa noastra era construita impreuna cu alte doua la fel, in una din ele statea Medi, cu un an mai mare decit mine, care purta un pulover cu caprioare, crosetat de mama ei. Era o fata inchisa dar desteapta si ne jucam in curtea comuna. Intr-o dimineata, l-au gasit pe tatal ei fara viata, asa subit, si mama ei, n-a mai putut plati chiria si s-a mutat in alt loc, cu o chirie mai mica. Peste drum statea Marica, o fata cu ochi negri si rotunzi, mereu ma miram cit pot fi de rotunzi, ca niste margele lucioase. Tatal ei era covrigar, avea un cuptor mare intr-o camera, in care ardea focul toata ziua, mergeam citeodata sa cumpar un covrig de un leu si sa vad cum baga aluatul in cuptor, cu o lopata foarte mare. Dar acesti covrigi, nu aveau nici o comparatie cu altii. Marica mi-a dezvaluit ca tatal ei pune miere de albina in aluat. De atunci, cind vad covrigi, trebuie sa cumpar, trebuie sa-mi amintesc de mirosul neasemuit al strazii mele. La citeva case mai departe, statea Blimuta, tot ceva mai mare decit mine, care ne-a propus intr-o vara, sa organizam un spectacol, la care sa aducem prajituri si sa le vindem parintilor, care sigur vor fi publicul nostru. Am conceput o piesa originala, am pus niste scinduri ca scena, am agatat pe fringhia de rufe o cuvertura care parea cortina, am agatat inca niste decoruri si am pus fiecare bani, pentru prajituri si sucuri. Piesa a reusit destul de bine, parintii si vecinii ne-au aplaudat, au cumparat prajituri cu suc, improvizasem si o tombola de noroc, cu citeva bibelouri adunate impreuna, dar la urma Blimuta a disparut cu toti banii.
Strulica, era un baietel de virsta mea, tot timpul murdar, si mama lui, Matilda iesea in strada cu un sort de bucatarie pe care nu-l schimba niciodata. Tatal lui era macelar si daca aveau o casa saracacioasa ca si celelalte, aveau putina carne sa manince. Strulica mergea pe strada cintind: “Mai baiete cucuiete, de ce umbli dupa fete?” Nu stia el ce inseamna sa umbli dupa fete la 5 ani, probabil auzise de la fratele lui mai mare, Froimola. Imi placea sa ma joc cu el, fiindca era un partener bun, fara pretentii. Si lui ii placea sa se joace cu mine, venea aproape in fiecare zi. Ne jucam jocuri de” baieti”. Puneam un ban linga un perete si aruncam un alt ban in perete, care trebuia sa cada peste primul; cine reusea primea banul aruncat. El cistiga intotdeauna, apoi isi lua banii, ii numara si pleca spre casa, cintind singurul cintec pe care il stia. Era pe strada, si o fata mai mare cu mult decit mine, frumoasa si harnica, Adeluta, care trebuia sa se marite. Purta tot timpul o fusta in romburi, care se potrivea minunat cu corpul ei subtire. Dar cine voia sa se insoare cu fata unui cizmar necajit, care nu avea nici o zestre, in afara de corpul, frumusetea si bunatatea ei, care pe atunci nu valorau prea mult? Au plecat in Israel, si ei si Strulica si Blimuta si alte prietene ale mele. Pe atunci Dorohoiul avea vre-o 10,000 de locuitori, era mai mare decit Botosaniul si mult mai mare decit Suceava, din care aproape o treime a locuitorilor erau evrei.
Dupa amiaza ma plimbam asa singura pe strada, cautind umbra teilor batrini, treceam prin fata azilului de batrini, si priveam prin gard, aceste fapturi, care fusesera oameni, in soarele portocaliu, ce grea le era fiecare miscare.
Asa intr-o zi, am cunoscut-o pe Mica, o fetita de virsta mea. Locuia pe partea cealalta a strazii, la 6-7 case, mai departe de casa mea, dar pe atunci distantele imi pareau foarte mari. Nu era de loc o problema in Dorohoi, daca un copil mergea singur pe strada, sau traversa strada. Numai in zi de tirg treceau dimineata carute sau care cu boi, si se intorceau seara. Trecea cite un camion la citeva zile, dar mergea cu viteza foarte mica. O data, Mica a venit la mine cu o taietura la barbie din care curgea singe. Am intrebat-o ce s-a intimplat si mi-a spus ca a lovit-o un biciclist. Bicicleta adevarata era un lucru rar, nu intelegeam de unde a gasit ea biciclist.
Tatal lui Mica era sef contabil la intreprinderea unde lucra si tatal meu, dar tatal meu era sef de sindicat. La Pomul de iarna, au venit toti salariatii, cu familiile, mindri de copiii lor, care urmau sa recite poezii despre patrie. Mie mi-a compus mama o “conferinta ” destul de lunga dupa parerea mea, despre pericolul bombei atomice nucleare. Nu intelegeam mai mult decit ca era cel mai rau lucru care se putea intimpla, dar nu mi-a fost greu sa invat totul pe de rost. La urma a venit “Mos Gerila” in paltonul rosu, cu gluga plin de “zapada” si a inceput sa imparta daruri la toti copiii. Eu am primit o pereche de ghete din piele maro lucioasa, cu cel putin doua numere mai mari, ca sa le port la anu’ si poate inca un an, fiindca in acel an, la 1 ianuarie, iarna aproape trecuse. Mica a primit o papusa care inchidea si deschidea ochii. Am ajuns acasa si am plins cit am vrut. De ce nu mi-a dat si mie o papusa Mos Gerila, dupa cit l-am asteptat, doar n-am avut niciodata o papusa adevarata. Mama imi spunea ca tata a ales pentru mine un cadou bun si necesar, dar asta nu-mi pasa. Eu aveam o vioara pe care mi-o cioplise bunica din strujeni de papusoi, ca si George Enescu a inceput asa cariera lui si asta ea chiar vazuse
Eu eram totusi mindra de tata, desi nu-mi cumpara jucarii.Mi se parea ca este respectat, de cei care treceau pe strada. Mama nu era multumita. Salariul lui, ajungea cu greu la cheltuiele casei si ea voia s-o ajute sa aiba un loc de munca. Se gindea ca ar putea fi casiera la un magazin si asa facea orice calcul “pe cap”, dar pentru asta ii trebuia o protectie si tata nu avea timp. De abia cind eu am implinit 8 ani si s-a nascut sora mea, Rita, tata si-a facut timp.
Tata nu vorbea niciodata cu mine, ce puteam eu sa inteleg? Intreba in treacat daca am fost “cuminte” si mai tirziu, daca am “adus” note bune, facea o gluma ca “cine nu e cuminte primeste bataie”. Daca un copil avea note bune, era singurul lucru important pentru parinti. O data, prin ultimile clase de liceu, am simtit nevoia sa vorbesc cu el. M-am pregatit cu ultimile stiri, ca sa incep cu subiectul lui preferat, dar dupa citeva cuvinte mi-a spus ca nu stiu nimic. De atunci n-am mai stat de vorba cu el.
Pacat ca nimeni din familia mea, nu stia sa imbratiseze un copil. Erau un fel de incercari de dragoste pe care le simteam false, ne sarutam la gara, cind tata pleca la cursuri sau se intorcea, intotdeauna eram cu mama, mi se parea ca asa trebuie sa fie. Imi aducea cadouri, bomboane, ciocolata, din care primeam un patratel pe zi, si nimeni din casa nu gusta din ce era bun pentru copii. O data mi-a adus o rochie plisata, gri, sa nu se murdareasca prea repede. Am inteles foarte tirziu, cita nevoie aveam de ceva adevarat, al nostru.
Oare mama ma saruta, sau macar ma imbratisa noaptea? Copiii nu aveau voie sa simta dragostea parintilor, ca deveneau alintati si obraznici, asta era linia de educatie, acolo unde parintii credeau ca faceau totul pentru copii si am inteles-o; dar si noaptea?
Frumos vorbea marele Ioan Slavici despre mama:
“Dar peste noapte-o podideste dorul,
Din somnu-i sare muma si spre ungherul unde-i doarme-odorol,
Paseste-nvirful degetelor numa’
Pe somnul lui cel lin, duioasa se inclina,
De-al vietii sale chin, un zimbet ii anina
Si mii de sarutari….”

Romane nescrise

Continua ciclul “In gazda”, romane nescrise din Dorohoiul de acum 40 de ani..
Autoarea Felicia Herscovici poate fii contactata la adresa felicia_herscovici@yahoo.com.

Privesc de departe Dorohoiul tineretii mele, cu dimineata din ziua tirgului, cu forfota carutelor incarcate, in drum spre piata sau obor, cu gospodinele iesite in fuga sa prinda cite o gainuta mai ieftina, pe care o controlau daca are destula grasime, cu vecinele care intrau de la una la alta, pentru putina sare, un ou, putin zahar pina miine, si totodata sa povesteasca tot ce a auzit despre celelalte vecine, intr-o limba plina de bucuria de a trai, cu necazuri cu tot, pe care numai cine stia idis putea s-o simta. Eu nu stiam idis, bunica ar fi vrut sa ma invete, dar pe atunci nu mi-a placut. Casele micute se ingramadeau una in alta, lipite cite trei, 4, 5, intre ele, cele din mijloc, aveau lumina numai prin gemuletul de la usa de la intrare. Simbata seara in apus, se asezau in fata casei, cu cite un scaunel, si un pachetel de simburi de 25 de bani, femeia si barbatul. Priveau cu ochi critici, la fiecare fata care trecea fericita la bratul logodnicului si nu stia ca i s-a strimbat dunga de la ciorap. Aproape toti erau saraci, croitori cirpaci, dar si cite un croitor “de lux” cite o croitoreasa “de elita”, care primeau baieti si fetite de 9-10 ani sa-i invete meseria dar ii tineau mai mult ca servitori, erau frizeri, cizmari, care puneau pingele, taietori de lemne, dogari care faceau butoaie pentru vin sau muraturi, tinichigii, care puneau tabla pe case, sau reparau unelte din tabla, potcovari, harabagii care faceau transporturi de cereale, cu carute mari si cai puternici, vinzatori de gheata, macelari, covrigari. Omul cel mai sarac din oras, era sacagiul, care trecea dimineata cu sacaua si vindea apa la cei care nu aveau fintina aproape. Cei cu dughene cu vopsele si chindrus, cu ata, ace, agrafe, cu fondante, sucuri, sifon, erau mai instariti. Femeile nu aveau de obicei nici o meserie si erau “casnice”. Negustorii se cunosteau si se clasificau dupa burta: cu cit era mai mare, cu atit aveau mai multi bani. Cei mai rotofei , erau negustorii de pielicele de miel, cumparate si plasate “clandestin”. Era o singura fabrica, Fabrica de caramida si un singur inginer, erau citiva doctori, care erau adusi cu trasura la casa bolnavului, ziua sau noaptea si erau platiti dupa numele pe care si l-au facut, erau profesori foarte respectati, toti erau culti si veneau din familii cu bani, fiindca pe vremea cind au invatat ei, invatamintul era foarte bun, cu mari exigente in toate domeniile, dar si foarte scump.
In oras nu era curent electric, deci nu existau electricieni, nu era canalizare, nu existau nici instalatori, astea sint neologisme care au aparut dupa ce m-am nascut.
Era in oras o statie locala de difuziune, inca nu exista la noi radio, dar aveam difuzoare, la care ascultam postul national de radio si la 7 seara incepea programul local. In fiecare seara incepea cu Rapsodia romana, a celui mai onorat concetatean al judetului, George Enescu. Era in oras si casa lui, devenita mai tirziu muzeu.
In Dorohoi traiau in buna intelegere ortodocsi, evrei, tigani si putini catolici. Stateam in fata casei impresionata cind trecea o satra de tigani, cu carutele, si cu familiile sub corturi, cu bulibasa pe capra si fetele cu salbe galbene de bani, iesind din parul negru, incirliontat si cercei rosii ,ca bobul de cireasa, dar mai intiparit in minte mi-a ramas acel “doamne miluieste, doamne milueste” cintat de 4 popi in urma dricului si dascalul in spatele lor, miscind cadelnita.

Evenimentele asteptate de toata lumea erau nuntile. Invitatii se imbracau cu singurul costum, periat, femeile cu singura rochie, cu care mergeau si la marele sarbatori. Nepoftitii se uitau pe geamuri, pe din afara localului, macar sa vada mirele si mireasa.
De obicei la noi, se facea un sidah, o petitoare cu experienta care alegea mirele dupa criteriile parintilor fetei.
Despre fata unui speculant de piei trebuie sa va povestesc.
Zeti, fata de cojocar de la Saveni, sora medicala, modesta la inteligenta, dar despre care se stia ca familia ei are multi bani, i s-a propus baiatul lui Seiva, si el nu prea inzestrat de la natura, dar ajuns inginer, cu eforturile mamei sale. S-au vazut si s-au placut, restul, cu zestrea era problema parintilor. Au fixat nunta si zestrea iar la timpul potrivit, fata si mama, au fost invitate de Seiva, pentru ultimile amanunte. Gazda aducea linistita farfurioarele cu dulceata si paharele cu apa, dar ce era in inima lui Ruhola, mama lui Zeti, numai ea saraca stia. Ar fi facut orice ca tacerea sa dureze cit mai mult timp. Iata ce tragedie ascundea. Inima ei pentru singura fata, o durea mai mult decit bataia cu biciusca primita de la barbatu-su’. Se intimplau si asemenea lucruri, dar se traia cu buzele “cusute”, nu cumva sa iasa ceva in afara peretilor intunecosi ai casei.
Cu citva timp in urma, tatal fetei a simtit ca banii erau in mare pericol, de cind militia incepuse sa faca controale inopinate pe unde avea informatii, ca sint bani nejustificati. Intr-o zi, cind erau singuri, s-a sfatuit cu nevasta sa ascunda banii in soba, si sa mai puna in fata citeva caramizi. Dupa ce s-au terminat controalele, s-a terminat si vara, si toamna si a venit iarna, Ruhola a aprins focul in soba. Cind si-a dat seama ce-a facut, era prea tirziu, majoritatea hirtiilor au ars si acum, acasa la Seiva, viitoarea cuscra cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuia sa explice teribilul secret. Sami, asa-zisul viitor mire, a sarit primul de pe scaun. “Nu-s banii, nu-i nunta!” Si Zeti, asa-zisa viitoare mireasa, a sarit: “Astea sint vorbele tale de iubire? Nu ma marit!” A sarit Ruhola, mama lui Zeti, a prins-o de par pe fica-sa si a tipat la ea “Tu sa taci, nu-i treaba voastra, iesiti afara! Eu cu Seiva vom rezolva problemele”.
Seiva a inteles ca “Bogatul cind saraceste e mai bogat decit saracul cind se imbogateste.”, si a fost de acord si cu partea de zestre care ramasese, oricum, nu-i usor sa gasesti o fata de negustor adevarat. Pe urma, s-a mincat si s-a baut si s-ar mai fi vorbit si azi de nunta lor, daca n-ar mai fi fost multe alte cununii si tot atitea romane nescrise.
Cind privesti cu dragoste si recunostinta in urma, la meleagurile virstei celei mai frumoase, poti aduna puterea sufleteasca sa te uiti cu curaj inainte.

‘Anii de liceu” in gazda

Stiu ca nu am scris de mult, iar lipsa de inspiratie se mai prelugeste putin asa ca deocamdata continui seria de postari din ciclul in gazda. Multumesc autoarei pentru acceptul dat publicarii acestui capitol iar daca va primi aprecieri voi posta si alte fragmente (cu acceptul autoarei bineinteles). Capitolul face parte dintr-un intreg roman autobiografic.
Autoarea Felicia Herscovici poate fii contactata la adresa felicia_herscovici@yahoo.com.
Pe scurt tare: anii de liceu ai unei evreice in Dorohoi acum ceva vreme. Enjoy.

6. ANII DE LICEU

“Invatam la fostul Liceu de baieti, din Dorohoi, care a dat de-a lungul anilor oameni celebri. In primele doua clase, toti elevii invatau aceeasi materie. Eram in continuare impreuna cu vechile prietene de la “generala”, cu Dina, cu Virgininica, cu Tuta si Cornelia, cu Carmen. In oras era de mult lumina electrica.
Unii profesori erau foarte severi, cum era profesorul de latina, d-l Saib, care in primul moment cind intra in clasa, incepea sa se plimbe printre banci nervos, pina vedea pe jos o hirtiuta, sau un rest de mar intr-un pupitru. Atunci incepea sa tipe: “firul de praf! Arunca firul de praf!” si citiva elevi alergau sa arunce la cos obiectul delict. Mai tin minte de la el, inceputul primei lectii din cartea de latina,”In patria nostra multe silve(paduri) est”, si o poezie-maxima: “Amore, more, ore, re, probantum amicitie”, care intareste faptul ca dragostea de durata este prietenia.
La stiintele naturale erau cei doi soti Popescu, amindoi la fel de buni profesori si se schimbau in fiecare an, la botanica preda ea, la zoologie, el si cam asa la anatomie si biologie. Am iubit mult aceste obiecte si am fost deceptionata mai tirziu, cind copiii mei, aproape n-au invatat nimic despre aceasta lume perfect creata, sa lucreze ca un perpetum mobile. Invatam fiecare particica a florii, stamine, receptacol, pistil, polen, corola si ma uimea cum natura le ajuta sa se inmulteasca, mirosurile si culorile diferite, atragind fluturii si albinele, unele plante avind mecanisme interne de perpetuare a speciei. La sfirsitul anului, pregateam un Ierbar, adica un registru in care puneam pe fiecare pagina o floare presata dinainte intre filele unei carti vechi, sau o ramura cu frunze presate si scriam dedesubt denumirea stiintifica. In clasa, profesoara ne desena pe tabla , fiecare componenta a plantei pe care o invatam si acasa eram obligati sa desenam din nou “pe curat”, intr-un caiet special pentru desene (puteam lua si din manualul de invatamint, desenul), si trebuia sa invatam denumirea fiecarei particule si denumirea plantei in limba latina, in afara de denumirea populara.
Zoologia, stiinta animalelor, de la cele mai simple specii, pina la cele mai complexe, mamaiferele. Cel putin un om de cultura generala trebuie sa cunoasca maimutele, nu numai pe din afara, in gradina zoologica, dar si organismul lor, pentru a hotari singur daca crede in teoria Darvinista.
La zoologie pregateam la sfirsitul anului un Insectar, o foaie de placaj intr-un chenar de lemn, pe care prindeam in cuisoare diferite insecte pe care le puteam prinde, cu denumirea lor stiintifica in josul paginii. Brutal? Eu n-am facut Insectar, nu era chiar obligatoriu.
Sa inveti anatomia, inseamna sa intelegi cum se transmit caracteristicile omului, prin ereditate, datorita numai a doi acizi, ribonucleic si dezoxiribonucleic, acizi care se afla in fiecare celula a corpului si intr-o cantitate microscopica, contin memoria caracteristicilor celor doi parinti si ai arborelui genealogic al fiecaruia, despre compozitia unei celule, organizarea celulelor in sisteme, organe, compozitia singelui despre acest tot unitar care este organismul omului. Dar chiar mai simplu spus, sa termini o scoala de cultura generala si sa nu stii cum functioneaza ochiul, urechea, circulatia singelui? Sa te “doara” inima pentru nu stiu ce tinar nepasator si sa nu stii ca inima este doar un muschi, ca toti ceilalti? Nu ca durerea ar fi mai mica daca stii anatomie, n-am spus asta.
Nu stiu cum este privit azi modul de invatat al generatiei mele, poate este considerat de prisos, fiindca nu trebuie nici un efort de gindire sa inveti pe de rost cum se cheama fiecare parte a florii, sau fiecare osisor, muschi, sau organ al corpului, dar parerea mea este ca omenirea pierde din toata bogatia si minunata organizare a naturii, neinvatind aceste obiecte. Pentru cel care a terminat un liceu de cultura generala, exista si anumite pretentii de la societatea in care traieste.
Profesorul de geografie isi cunostea materia la fel ca ceilalti, dar isi facea o placere sa ne prinda tocmai cind nu invatasem lectia, sau cind nu stiam o intrebare. El intreba de exemplu: “Ce bogatii naturale sint la Karlovivari?” si fiindca nimeni nu stia si nu ridica mina sa primeasca permisul de a raspunde ne linistea: “dar nu toti deodata!”. Cind scotea la tabla o eleva de la tara, care avea uniforma mai lunga, ii spunea: “Ti-o cumparat bunica-ta o uniforma mai lunga s-o ai pi tat liceul.”. Daca un elev speriat de privirea lui taioasa se incurca si spunea: “este mai multe fluvii in China”, el il corecta: “Se spune sint, fiindca este mai multe.”
Imi placea in deosebi profesorul de istorie, care era denumit de elevi “Atila”, din cauza prezentei lui impunatoare plina de personalitate, si profesoara de Limba romana fiindca stia foarte multa limba romana si-mi lasa impresia unei mame
La matematica nu mai aveam probleme. Profesorul era un om tare bun si nu ne cerea sa invatam. La orele lui, faceam de obicei rebus, cu colega mea de banca, Rodica si cind nu stiam ceva, le intrebam pe colegele din banca de linga noi, care faceau cam acelasi lucru. Oricum primem la matematica numai 10!
O data am avut o problema dificila tocmai la istorie, dar nu cu “Atila”, venise disciplinar un profesor nou. Disciplinar, putea fi datorita unei comportari imorale pentru un cadru didactic, de la care se cerea mai mult decit in alte domenii de munca; profesorii erau mai intii educatori, de exemplu excesul de bautura, sau pentru ca n-a vrut sa execute un ordin venit de la Partid, sa presupunem sa treaca pe baiatul lui cutarica, desi nu merita sa fie trecut.
Profesorul n-a avut chef sa ne predeie intr-o zi materie noua, ne-a vorbit despre coflictele dintre Papa si regii germani si ne-a cerut sa citim din carte, lectia despre drumurile importante care strabateau Romania, pe la anii 1600. Nici eu n-am avut atunci chef ca citesc lectia si nici el n-a avut chef sa faca ceva cu noi, la lectia urmatoare, asa ca ne-a declarat: examen. Cum sa scriu despre ceva care nu citisem? Mi se intimpla asta prima data, nu ca mi-as fi facut lectiile in fiecare zi, dar nu avusesem ghinionul ca tocmai cind nu invatam sa avem examen. Mi-am amintit de Marele meu profesor de la “generala”, tatal prietenii mele, Cornelia, domnul Ostafi, care in una din nenumaratele lui “digresiuni” ne-a vorbit despre drumurile importante care treceau o data prin orasul Dorohoi, al carui nume se trage probabil de la cuvintul slav, “daroga”, care inseamna drum. Am scris foarte mult, ca ce aveam altceva de facut? Cind ne-a adus examenele, eu am fost singura care a primit 10, colega mea de banca 9, colegele din banca de alaturi, 8. Eu povestisem la colegi ce am scris la examen si toti erau foarte mirati. Dupa mai multe incercari, Rodica a inteles ce s-a intimplat: eu am scris 10 pagini, ea scrisese 9, iar colegele de alaturi, cite 8 pagini. Dar cum a avut rabdare sa numere paginile la fiecare cu exactitate? Probabil ca in adevar se plictisea in micul nostru orasel.
In clasa a noua mi-am permis sa-mi satisfac ultimile alintari. Stiam ca din anul viitor va trebui sa muncesc.
Tot nene Sica a fost cel care nu numai ca simtea ce-mi doresc eu mai mult, dar si imi oferea, el nu ma uita, desi avea deja o fata si un baiat ai lui. Mi-a cumparat o vioara de la un tigan, care era de fapt numai 3 sferturi, dar a spus ca pentru inceput e buna. Cind eram in clasa a treia, m-am inscris la un cerc de vioara, la Casa pionierilor. Si asta era unul din visele mamei mele, neimplinite, ii placea mult vioara si poate se gindise o data ce frumos ar fi sa stie sa cinte. Ati observat desigur, cit de mult ati vrea ca micul vostru copil sa realizeze ce voi n-ati reusit, din motive mai ales de bani, dar nu numai de bani? Nici pentru mine nu erau bani sa mi se cumpere o vioara si daca nu puteam exersa acasa, am trecut la cercul de Lucru manual. Dupa ce am avut vioara destul de buna, cu arcus si cutie speciala, parintii mi-au platit un profesor particular pentru incepatori, am trecut repede la alt profesor mai bun, fiindca exersam ore in sir pina reuseam, am trecut la profesorul meu de muzica si el m-a cooptat imediat in orchestra scolii, care e adevarat ca se ocupa numai de muzica populara pentru a acompania echipa de dansuri a scolii, dar erau acolo elevi care cintau la instrumentul lor din copilarie. Acolo l-am cunoscut pe Stefanescu, un baiat foarte bun si la locul lui, cu doi ani mai mare decit mine, desi fiu de tigani, era si el preferatul d-nei Zait fapt care ne unea . El cinta la contrabas si era foarte talentat.
Toti profesorii mei de vioara, mi-au spus sa continui, ca am calitatile necesare, sa invat mai departe la Conservator. Nu stiu de ce nimeni in jurul meu nu reusea sa ma cunoasca asa cum sint, dar eu ma cunosteam. Dexteritatea degetelor mele, nu ma puteau duce prea departe, fiindca simteam o instabilitate fizica, in special la tremolo. Avream ureche muzicala buna, dar nu suficient de buna. Eu consideram ca daca un instrumentist nu poate sa redeie “dupa ureche” o melodie auzita, nu poate ajunge prea departe. Oare am avut dreptate?
Al doilea vis, era sa plec pentru prima si ultima oara la Olimpiada de Limba romana. Am luat locul intii pe orasul Dorohoi, la clasa a noua si am mers mai departe, la regiune, la Suceava. M-am pregatit mult, am citit toate cartile care se invatau in scoala, toata critica literara a acestor carti, dar n-am reusit sa citesc toate cartile de lecturi suplimentare. Subiectul a fost “Trilogia” lui Delavrancea: “Apus de soare”, “Viforul” ci “Luceafarul”. Prima, era subiect de scoala, mi-a placut foarte mult si o studiasem din toate punctele de vedere, a doua am rasfoit-o numai sa vad despre ce scrie, a treia nu apucasem s-o deschid. Am scris tot ce stiam, sub forma pe care am ales-o, un stil gasit in timp ce compuneam lucrarea, si am primit locul trei. Pe locul doi a fost un baiat dintr-un orasel de linga Dorohoi, despre care auzisem ca publicase niste poezii, pe locul intii n-a fost nimeni, dar n-am reusit sa ajung la faza pe tara, pentru care as mai fi avut timp sa ma pregatesc cu ce-mi mai lipsea, fiindca de la regiuni plecau numai primile doua locuri, cel putin asa mi s-a spus si apoi, de ce nu puteam fi noi doi pe primele locuri? Ca recompensa, am primit un pachet mare de carti, la sfirsitul anului, trimis pentru mine de la regiune, carti din litaratura universala cea mai buna.
Aici am terminat cu alintarile. M-am hotarit sa ma pregatesc pentru Facultatea de matematica, era obiectul cu care se putea gasi de lucru in orice tara. Hotarisem sa plec in Israel dupa terminarea studiilor, fara parinti, sora mea era inca eleva si sa-mi fac o viata noua asa cum voi crede eu. Pentru asta trebuia sa urmez sectia de “reala”.
Dar, datorita profesorului “bun” din primile doua clase de liceu, nu stiam absolut nimic la matematica. Am invatat toata vara, cu un profesor excelent, dar care nu avea aprobarea sa predeie in scoala, din cauza trecutului lui anticomunist. Si celelalte colege care au jucat rebus cu mine, au venit sa invete la el. Descoperisem si placeri, cu ocazia vizitelor la acest profesor. El statea pe virful unui deal mare, numit Ciocirlia. Iarna, cind am continuat sa merg la lectii, imi luam saniuta si cind plecam de la ora, faceam pe saniuta toata valea; si scurtam o parte mare din drum si faceam chef.
Noul profesor de matematica, numai cu 5 ani mai mare decit noi, fusese unul din cei mai buni studenti din promotia lui, au vrut sa-l opreasca pentru Doctorat, dar el a preferat sa lucreze la scoala pe care o absolvise, ca sa-si ajute o sora sa invete la facultate. El preda si cerea nu gluma! Era sever si foarte respectat. Cind un elev bun la invatatura se intimpla sa nu se pregateasca, ii dadea nota mica, noi primeam si note la oral, si-i spunea: “Faci si tu ca vaca cea proasta. Da lapte bun, umple donita si deodata ii da cu piciorul.”
In clasa a zecea am cunoscut-o pe Irina, care era ruda putin indepartata cu mine si nu ne-a iesit sa ne cunoastem inainte. Fratele tatalui ei, era casatorit cu o verisoara a tatalui meu. Poate nu am fi simtit o apropiere prea mare, daca nu s-ar fi intimplat acolo un eveniment trist. Majoritatea evreilor din oras, care aveau de gind sa plece in Israel, plecasera. Acum Statul, prin intermediul militiei si Securitatii trebuia sa-i oblige si pe altii sa plece pentru a primi de la Organizatia Internationala a Evreilor, suma de dolari fixata pentru fiecare din cei care plecau. Au aflat, ca sint evrei care au aur ascuns, lucru interzis prin lege si au inceput sa caute. Acest unchi al Irinei, era un om foarte sarac, cu 4 copii, croitor pentru saraci. Un vecin a ascuns aur in curtea lui, fara ca el sa stie si fara nici o ancheta a fost dus la inchisoare. Si de unde a stiut militia unde sa caute? Nu putea fi vorba de o inscenare? Sotia lui nu lucra si singurii care trebuiau sa ajute familia muritoare de foame, erau tatii nostri, care si ei aveau familiile lor si salarii foarte mici. Fata cea mare a croitorului, Surica, cea mai buna eleva din clasa ei, clasa a saptea, o fata de o bunatate si frumusete rar intilnite, a inceput sa lucreze la un magazin de carne, sa-si intretina fratii si mama.
Tot atunci s-a intimplat un fapt asemanator, cu o prietena a mea, Pesa. Si la ei s-a gasit aur ascuns de cineva, care credea ca nimeni nu va cauta la oameni asa de saraci. Tatal ei a fost inchis si fiindca mama nu lucra si nu avea nici un mijloc sa-si hraneasca familia, s-a rugat sa faca ea puscarie in locul sotului, ca el putea sa mai lucreze. Dupa 3 luni a fost adusa acasa in stare grava. Din cauza spalatului rufelor, care i s-a dat sa faca, i s-a deschis operatia de apendicita. Cei care aveau familie in Israel, rudele plateau in asemenea situatii, sau luau legatura cu cei care puteau plati si oamenilor nenorociti li se permitea plecarea in Israel.
Irina era eleva foarte buna din clasa ei, dar a ales “umana”, desi am incercat tot ce am putut s-o conving sa vina cu mine la reala. Prietena ei, Rina, colega cu ea din primile clase, care era foarte slaba la invatatura, a atras-o de partea ei. Si Irina se intreba peste ani, cum a fost convinsa? Rina ii spunea: “Noi sintem slabe la matematica, trebuie sa mergem la sectia de umana.” E adevarat ca Rina era “slaba”, dar Irina era foarte buna la toate obiectele. Prin ea am cunoscut alte fete evreice, prietene cu ea de la “generala”. Rina, era o fata micuta, putin durdulie, cu parul scurt si ondulat. Pesia era draguta si tare slaba. Nu voia sa manince nimic si mama ei fugea dupa ea prin casa cu farfuria si o ruga: “maninca Pesica”, dar ea nu voia. Tipora era la reala, intr-o clasa paralela cu mine, era fata rabinului din Dorohoi si o respectam. In plus, era si frumoasa si desteapta si deja gospodina in casa. Avea 3 surori mai mari, care toate ii plasau ei curatenia, gatitul si celelalte treburi. Mama lor, pretexta mereu ca nu se simte bine, dar mai tirziu am aprobat-o pentru tot ce a facut, a crescut niste fete gospodine care stiau ce trebuie de facut intr-o casa, nu ca mine si ca altele, care stateam numai cu nasul in carti. Dar Tipora nu era o fata obisnuita, avea o imaginatie de poet si mai ales vise, din care ne spunea povestiri, nopti in sir, fara sa credem ca erau nascocite de ea.
Pe diriginta mea, am lasat-o la urma, ea era o profesoara si o femeie cu totul deosebita. Avea mai putin de 30 de ani, frumoasa, desteapta, se imbraca cum ii statea mai bine, cu toate ca venea la scoala numai cu doua costumase, unul bordo-portocaliu, ornat cu o brosa de aur in forma de floara mare si unul albastru ca ochii ei. Preda fizica si o preda bine. Ea isi alesese cea mai mica sala de clasa, in care intrau numai 22 de elevi si ei alesi de ea. Era ambitioasa, voia ca noi sa fim cea mai buna clasa din promotie, investea mult in orele de dirigintie si pretindea mult. Fusese inainte diriginta la o clasa care terminase scoala cu doi ani inaintea noastra, cu cei mai buni si talentati copii din promotia lor, si nu accepta mai putin. Clasa fiind mica, era numai buna pentru mine, puteam sta in prima banca, linga tabla, care neavind loc pe perete, statea pe un postament, in fata rindului din dreapta. Cu cit se apropia mai mult sfirsitul scolii, se apropia si ea mai mult de noi. Ne citea la orele de dirigintie din codul francez al manierelor elegante. Cite lucruri erau, de care nu stiam! De exemplu ca un barbat nu are voie sa intinda mina la o femeie, ca poate ea nu vrea sa-i dea mina. Numai femeia intinde mina unui barbat, cu exceptia daca barbatul respectiv era seful ei, ca atunci se inversau rolurile Am invatat mai tirziu, ca daca seful tau este un ciine, trebuie sa-i spui: “Sa traiti Domnul Ciine.”
Sau, ne citea mai departe ca daca un barbat si o femeie urca impreuna o scara ingusta, barbatul trebuie sa urce primul ca sa nu se intimple sa i se ridice putin fusta femeii. La coborit este invers.
Ne iubea pe toti cei care o iubeam pe ea. Parea sa fie destul de singura, avea un copil de 8 ani, fostul ei sot era casatorit si era Judecatorul Tribunalului din Dorohoi. Si despre viata in doi ne invata. O data, la ora de dirigintie, i-a scos pe baieti afara sa ramina numai cu fetele. Si acum o aud: “Fetelor, sa nu va grabiti cu maritatul. Una poate ca se marita la 18 ani si alta la 30. Nu are nici o importanta, trebuie sa deschideti bine ochii, sa vedeti cu cine va maritati.” Erau in clasa fete logodite care asteptau sa termine liceul. Majoritatea au gresit. Acum am ajuns la situatia ca din trei casatorii una se desface dupa primul an. Solutia ar fi “Nu fii al treilea, fii al doilea.”
Avea ea ceva impotriva profesorului de sport, poreclit Tata Goldana, pentru ca era gras, ca o pruna goldana. Se comporta necivilizat, se imbraca caraghios, in zilele cind aveam lectii teoretice in clasa, nu deschidea geamurile si era aer inchis. Cel putin cind profesorul de matematica intra in clasa si daca nu era aer curat, spunea sa deschidem geamurile ca “miroase a creier prajit”. Dar si cind un elev se afla in vorba, ii spunea: “Stai in banca ta sa nu versi cerneala.” Cine isi mai aminteste bancile de la scoala, cu un cerc adincit pentru cerneala?
Eu, Dinuta si Virginia eram prietenele cele mai bune ale dirigintei. Uneori ieseam din oras spre o padure la Sendriceni. Culegeam ciuperci, stateam la umbra copacilor grei de ani si mai ales ea, d-na Florestianu, ne povestea din secretele ei. Cind se maritase cu sotul ei, s-au iubit si totul era minunat, dar probabil ca dupa ce a vazut-o de mai multe ori fara haine, s-a plictisit si a cautat altceva. Nu credeam ca cineva se poate plictisi cu asa o femeie, dar ea ne avertiza: sotul nu trebuie sa va vada niciodata dezbracate. Sau ne spunea: “Daca o femeie are un sot doctor, trebuie sa fie aranjata si fardata si la bucatarie, cu un sort curat si zimbind, in timp ca mesteca supa, ca de altfel, el gaseste destule surori la lucru, aranjate, in halate albe, apretate si calcate. Eu primeam tot ce ne spunea ca de unde puteam sti daca chiar asa este?
Singura data cind n-am ascultat-o a fost dupa bacalaureat, cind a venit la mine acasa, pentru prima oara. Invatam la matematica si ea a intrat in camera mea. S-a asezat linga mine si mi-a spus: “Te rog nu mai invata matematica asta banala. Pregateste putin din obiectul de Socialism stiintific, ai numai 3 examene: Limba romana, pe care o stii, matematica, ai invatat-o pentru bacalaureat si socialism stiintific, pentru a da admitere la Academia de comert exterior. Vreau sa am si eu o eleva care va fi Diplomata si numai tu poti asta, daca vrei. M-am uitat mirata la ea. Stia de toate, dar nu stia ca eu, ca evreica puteam primi maximum un post de secretara la un minister?
I-am spus ca vreau sa plec in Israel si asta este motivul adevarat pentru care am ales cel mai greu obiect. Trebuia sa-mi asigur o existenta, oriunde voi ajunge.
Am terminat scoala, vom incepe un nou capitol de viata, eu, si Tatiana. Succes!”

Ce este dragostea…

O noua scriere a lui George W. gazduita de aceasi

 categorie in gazda.

Ce este dragostea? Sau despre fostele mele… frustrări.

 

Mă gândesc uneori că nu am fost iubit niciodată… De fapt, nu am fost iubit cum am vrut eu… iar când am fost iubit aşa cum am vrut, nu asta mai vroiam sau nu m-a iubit cine trebuie. Aşa că să tac naibii din gură, că nu ştiu ce vreau! J Poate că pentru unii dintre voi nu are sens ce spun, dar sunt sigur că mulţi înţelegeţi. Aceia care tot caută şi nu găsesc.

 

Poate că fac ceva greşit. Unii îmi spun că nu mă îmbrac cum trebuie, alţii zic că mi se trage de la maşină sau că nu ies suficient în lume… Stau închis în aceeaşi rutină: acasă, la serviciu, la părinţi… aceiaşi prieteni, aceleaşi ieşiri.

 

Şi totuşi, ce este dragostea? Că nu e doar o chestie chimică (sper) şi nici de bani nu ţine. Iată o poveste stranie şi al cărei sfârşit este nescris.

 

A fost odată, ca niciodată, un băiat. Şi o fată… O fată care suferea. După un alt băiat. Un alt băiat care era departe de ea, peste mări şi ţări. Primul băiat ştia că nu are nici o şansă, dar era ceva care îl atrăgea la ea fără să mai conteze nimic. El era acolo pentru ea, indiferent despre ce era vorba. Şi aşa a trecut un an. Numai că nu era bine. Era rău, de fapt.

 

O să mă întrebaţi acum de ce era rău. Păi e rău când dragostea ta nu e împărtăşită. Şi e rău când eşti slab şi nu poţi să rupi o situaţie care te încântă şi te doare în acelaşi timp. Pentru că băiatul nostru visa cu ochii deschişi. Când mergea la ea, toată lumea părea mai frumoasă, iar vocea, cuvintele ei, ajungeau direct în inima lui. Aştepta cu înfrigurare să vorbească, să îl cheme la ea, să mănânce împreună… E ceva foarte frumos în gestul asta, atât de simplu: să găteşti pentru cineva, sau cel puţin aşa considera el. Poate că ea era doar amabilă, dar el, ei bine, el o iubea pur şi simplu. Iubea aerul pe care îl respira ea, iubea drumul până la ea, iubea zâmbetul, râsetul şi vocea ei. Mai trist era la plecare, când se sărutau pe obraz, iar totul devenea clar. Chestia asta cu sărutul pe obraz e cel mai rău lucru pentru un îndrăgostit. Pe drum, era singur şi se ducea către o cameră pustie… Era prins între două stări perfect contradictorii şi asta îl măcina. Oare de ce nu îl plăcea? Ce, el nu era suficient de bun pentru ea? Dacă nu îl vroia, de ce nu îl ajuta să se elibereze, de ce îl chema, de ce îl lăsa să sufere? Căci până şi personajele de poveste ştiu că prietenia dintre un bărbat singur şi o femeie singură este o iluzie. Mai ales că, pentru toate celelalte personaje, dragostea băiatului pentru acea fată era foarte evidentă. Poate că şi pentru fată era evident, dar a ales să se ascundă în suferinţa ei, să nege şi să spere la dragostea ei. Speranţa moare ultima şi viaţa e complicată şi în poveşti.

 

Până la urmă, băiatul nu a mai rezistat şi i-a trimis o scrisoare de dragoste. Ştia că ea îl va respinge şi aşa o să poată să meargă mai departe. Doar că, spre surpriza lui, ea nu l-a respins… I-a spus băiatului că s-a ascuns foarte bine şi că e surprinsă. Că poate el se ataşează prea uşor şi ar trebui să treacă prin nişte etape. Să mai iasă prin lume şi să întâlnească oameni noi… Băiatul avea inima cât un purice şi a plecat mai confuz decât venise. A încercat să nu o mai vadă o perioadă şi chiar a reuşit. A întâlnit altă fată, dar tot la ea se gândea. Cealaltă a venit aşa cum a plecat. Într-o bună zi, băiatul nostru o căută pe fata din poveste şi au petrecut câteva ore ca pe vremuri. Numai că iar a renunţat pentru că ştia că nu e bine. Ştia că trebuie să se oprească pentru a nu suferi. Dar ce bine era cu ea… ce bine se simţea în prezenţa ei! Şi ce trist a fost când i-a spus, la ultima lor întâlnire, aşa credea el, că nu se vor mai vedea. Oricum, ea se grăbea la o întâlnire cu un prinţ Bucureştean. Şi, deşi el nu vroia, s-a lăsat sărutat pe obraz…

 

Ca şi băiatul din poveste, am iubit şi eu. Am iubit şi după ce m-a sunat să mă întrebe dacă nu ştiu vreun apartament de închiriat. I-am întins o capcană şi am spus că îmi pare rău că nu mi-a zis mai devreme, căci m-aş fi mutat în locul ei, în garsonieră, numai să îi fie ei mai bine în apartamentul meu. A venit rândul meu să fiu surprins, căci reacţia ei a fost „da, păcat”, în loc să spună că nu ar putea accepta aşa ceva, cum ar fi fost normal. Chiar şi în ultimul e-mail, pe care mi l-a scris după ce am refuzat ferm o rugăminte de-a ei, mi-a mulţumit pentru tot ce am făcut pentru ea, nu pentru prietenie, nu pentru dragoste, ci pentru ajutorul pe care i l-am dat. Atât am fost, un „ajutor.” Chiar îmi amintesc că mi-a zis odată: „Tu eşti ajutorul meu…”

 

Şi acum, dacă mă uit peste poze cu ea, îmi tresare inima. Ce ţi-e şi cu dragostea asta… sau eu sunt un mare bou, o vită încălţată.  

 

 

 

 

 

 

 

 

Cum si-a furat propria masina

Autor( si al postului si al furtului) George W.

Dragii mei,

 

Poate vi se pare ciudat, sau nu, pentru că este vorba de mine, dar chiar mi-am furat propria maşină.

 

Mă roagă într-o zi un prieten să îi împrumut maşina pentru că îi veneau nişte amici din afară şi avea drum la aeroport. Mi-a zis ca o ia la ora 22. Eu trebuia să merg în oraş şi, în principiu, puteam să iau maşina şi să mă întorc până la acea ora. Am luat dublura cheii şi am pus-o în buzunar. M-am gândit apoi că s-ar putea să întârzii şi mai bine să iau metroul.

 

Era 19:30 când, mergând pe Coposu, ghiciţi voi ce maşină văd în trafic…. Da, era chiar Dacia cu Floricele a.k.a. Rosinante. Îl sun pe amicul meu sub un alt pretext şi nu îmi zice nimic de maşină, nici că a plecat înainte, nici că nu era în drum spre Otopeni. OK, îmi zic. Lasă că vorbim mai încolo. În fine, mă duc să rezolv ce aveam de rezolvat, se face 9 seara şi mă întorc spre metrou. Am fost oarecum surprins când mi-am văzut maşina parcată lângă un semn de oprire interzisă Acest lucru nu a fost tocmai pe placul meu J, aşa ca m-am suit la volan şi am plecat. Nu aş fi făcut asta dacă era parcată regulamentar, dar la şaormeria aia grecească văd mereu că sunt ridicate maşini.

 

Numai bine, căutam loc de parcare prin aglomeratul Dristor când… ei da, mă sună telefonul. Nu vă mai spun cine era…. Îmi spune că a întâmpinat o problemă… că nu mai găseşte maşina. Mă prefac supărat şi îl întreb cum de a plecat mai devreme şi unde era oprită maşina, dacă nu cumva era parcată pe interzis… În fine, l-am mai torturat puţin şi i-am spus că sunt la volan, plus motivul pentru care am luat-o şi că nu era nevoie să se ascundă de mine, mai ales că l-am ajutat de fiecare dată când a avut nevoie. Sunt convins că mi-ar fi spus a doua zi, dar a fost naşpa, când ai încredere în cineva, şi vezi că face altfel decât a spus, îl suni şi nu îţi zice nimic. Nu a vrut să îmi ia mai multă benzină, ci doar nu s-a gândit. Asta ne arată că Dumnezeu are un simţ al umorului foarte tare. În plus, m-a pedepsit Doamne, Doamne pentru emoţiile aduse amicului, căci a doua zi un cretin mi-a crăpat parbrizul… (pe bune!).

 

Oricum, mă amuz şi acum când mă gândesc la imaginea lui strigând către prietenă: „Iubi, iubi, unde e Floricica?…. Că aici am lasat-o!!!!”