Acasa la noi

Continua ciclul “In gazda”, “Acasa la noi” in Dorohoiul de acum 40 de ani..
Autoarea Felicia Herscovici poate fii contactata la adresa felicia_herscovici@yahoo.com.

Cind m-am nascut, se vorbea foarte serios despre un al treilea razboi mondial, asa imi povestea mai tirziu mama. Nu era momentul de adus pe lume copii, parintii mei trecusera spaima ascunzisurilor prin ripi si balarii, trecusera perioada de foamete si moartea sugarilor din lipsa de mincare. Dar asa au venit pe lume toti copiii de virsta mea.
Eram o fetita slabuta, potrivit de inalta, imbracata cu o rochie scurta si incretita in talie, cu ochii gri-albastri si parul de culoarea papadiei. Poate de aceea, mi-a placut intotdeauna, papadia, asteptam sa cada petalele, sa suflu firele ramase, subtiri ca de paianjen.
Aveam pielea foarte alba si fata aproape stravezie, strabatuta de vinisoare mici. Imi placea sa stau afara, singura, in fata casei, sa ma uit la lumea care trecea pe strada, dar erau unii care se apropiau de mine sa ma sarute, si trebuiam sa-i indepartez, sa nu prind vre-un microb, asa imi cerea mama. Nici in casa, nimeni nu avea voie sa ma sarute.
Ieseam afara cind ploua cu soare, cristale scinteiau in aerul proaspat si asteptam, privind intre doi nori vatuiti, sa apara curcubeul, de fiecare data aparea intre norii de la rasarit. Cind ploua mult, in mijlocul strazii intr-o adincitura formata cu anii, se aduna o balta, in care baietii, dezbracati pina la jumatate, sareau, se stropeau unii pe altii, mai ales tipau. Ma uitam prin geamul de la usa din fata a casei, mi-ar fi placut sa fiu acolo, dar fetele nu se aratau, nu ieseau afara pe ploaie.
Iarna se adunau nameti de zapada, ca un podis inalt care acoperea strada si trotuarele. Citeodata, zapada era moale si pufoasa, ca o blana de miel, alteori era tare, imbracata intr-o pojghita de sticla. Strada nu mai putea fi circulata. Linga geam, vedeam fulgii plutind peste case si pomi si cei care se lipeau de geam, fiecare pata alba, era un minuscul poligon convex cu margini brodate. Seara, fulgii zburau in lumina felinarelor, in zeci de fatete aidoma ochilor de musca. Daca nu era prea frig, zapada era mai calda decit aerul de afara. Imbracati in paltoane groase, caciuli, fulare si manusi, pe locul lacului din vara, ridicam un om de zapada, cu carbuni in locul ochilor, un morcov in loc de nas si o matura veche, drept mina. Ii mai puneam si o palarie in cap si statea asa pina se topea omatul. La omul de zapada, veneau toti copiii, fete si baieti, si parintii care aveau timp sa se bucure cu noi de minunile naturii. Faceam si eu bulgari de zapada, dar nu indrazneam sa-i arunc in copiii de pe strada. De departe, participam din toata inima la zbenguiala lor.
Mama avea multa grija de mine, imi croseta flanelute pentru toamna, imi spunea povesti ca sa maninc, imi cinta romantele ei preferate. Cind am crescut mai mare, imi povestea despre cartile citite de ea si avea o memorie neobisnuita. Stateam linga ea ore intregi, si ea croseta, pentru toata familia, cosea fete de masa si multe alte nimicuri, servetele, prosoape cu monograme, milieuri, pe care nu le folosea niciodata. Le pastra pentru mine, cind voi fi mare. Imi povestea despre copilaria ei la tara, despre invatatorii ei si ce mult ii placea sa invete. Cind venea o inspectie, o puneau numai pe ea sa citeasca, sau sa raspunda la intrebari. Voiam sa fiu si eu ca ea. Mama purta ochelari si totusi apropia mult lucrul de ochi.
Tata, de cind il tin minte era preocupat numai de politica, era voluntar la toate perioadele prin care trecea tara, muncea pentru Partidul Comunist, pleca pe teren in actiuni de Alegeri la comunele din judet, Intovarasiri, o faza de trecere spre munca paminturilor in comun, Gospodariile de Stat, pentru care Statul expropria o parte din paminturile satenilor, in folosul intregii tari, crearea Gospodariilor Agricole Collective, in care oamenii trebuiau sa fie de acord sa-si uneasca paminturile ramase pentru a se putea lucra cu unelte si masini moderne, tractoare, semanatori, seceratori, care trebuiau sa mareasca productia cerealelor la hectar (1 hectar inseamna 100 de metri patrati). Taranii nu puteau renunta prea usor la paminturile mostenite din tata in fiu si la cele cumparate din truda muncii lor. Sigur ca nu voiau nici sa le doneze Statului, nici sa le uneasca cu altii, mai ales cei care aveau mai mult. Partidul isi trimitea voluntarii sa-i lamureasca. Psihologii Partidului, gaseau metode de convingere si daca tot nu intelegeau, toate pedepsele erau valabile. Era o “revolutionare a timpurilor noi” si ca orice revolutie avea si victime.
Tata credea cu adevarat in Societatea Comunista in constructie. Il priveam cu admiratie, pentru faptul ca avea un scop si persevera. Ajuta la crearea Caminelor culturale si participa la sedinte, de ridicarea nivelului cultural al maselor, in masura in care se putea. Era primul care lua cuvintul, primul sa dea exemplu pentru ceilalti. Cind venea acasa, in timpul zilei, lua imediat ziarele si revistele cu noile directiuni, sau ii povestea mamei cum s-a descurcat in imprejurari in care altii n-au reusit. De multe ori, venea seara tirziu, sau noaptea, inghetat, cu dureri de cap, cu febra, dar multumit ca si-a indeplinit sarcina trasata. Atunci el devenea centrul atentiei. Bunica din partea mamei, care locuia cu noi, isi incepea rolul. Ii punea broboade umplute cu cartofi calzi la cap, sa-i treaca durerea, frectii cu spirt la piept, la adincitura mica a sternului, care era numita la noi “lingurita”, zahar cubic cu valeriana pentru inima, si daca toate astea nu erau de ajuns, leacul ultimativ la raceala erau ventuze cu spirt pe spate. La infectii, ii punea ceapa calda rumenita pe plita, si lipitori, sa suga singele infectat. Intotdeauna era pregatita, numai ea stia unde tine toate leacurile si vasele ei. Bunica era motorul familiei. Ea trasa sarcinile in casa. Pe tata il trimitea sa aduca lemne pentru foc, sa aduca apa de la fintina, sa faca mamaliga, ca altfel ar fi citit toata ziua revistele lui. Mama avea treburi casnice. Mie imi dadea sa tai zarzavaturi pentru rate, trebuia sa aduc din gradina, legume pentru bors, sa aleg fasole, orez, si daca nu avea nevoie de nimic, imi nascocea tot felul de jocuri, sa nu ma plictisesc, sa aranjez pe un prosop de bumbac, boabe de fasole sau porumb, cum mi se parea mai frumos. Ornamentele naturale imi pareau sculptate pe pinza , fasole alba, pestrita, rosie, fasole micute pentru bors, sau mari pentru supa de gaina.
Intotdeauna curtea noastra era plina de closti cu puisori aurii, rate care se scaldau intr-o balie, cite o pisica si o data am avut chiar o capra, care se zbenguia in toate directiile, fara motiv.
Bunica stia totul; avea multi prieteni din satul ei si din cele vecine. Ea cunostea toate plantele tamaduitoare, pentru orice boala, cum se descinta un copil care a prins un “deochi”, sau o vaca bolnava, sau o fata care trebuie sa se marite. Stia sa “deie in boghi”, numara 41 de boabe de porumb le acoperea cu mina si le vrajea: “41 de boghi, bine stiti, bine ghiciti, spuneti-mi ce va fi altfel va dau de mincare la gaini.” Apoi ii impartea in 3 gramajoare si fiecare in cite trei, fara sa le numere, asa cum se intimpla. Se concentra si ne “citea” despre vesti, despre straini, sau cunoscuti despre nunti, niciodata nu spunea ceva rau. Sigur ca stia sa talmaceasca orice vis, dar totdeana era spre bine.
Era o femeie buna si era iubita de toata lumea. I se spunea in semn de respect “madam Faibis”, dupa prenumele bunicului, care nu mai era. Stia multe zicale din popor, vorbea o moldoveneasca bogata, cu accent de tara, pronuntat. Si acum nu ma inteleg cu cei din jurul meu, cind le spun: “da-mi un pocris, am nevoie de o leica, n-am un ardel, un laicer, copilul are limbrici…” si multe altele. Avea si o multime de povesti pe care numai ea le stia. Imi povestea despre Stranpolea, erou pe timpul copilariei ei, care intra in casele cu miros frumos de sarmale, fierbind in oala mare cu capac, intreba gospodina ce fierbe acolo si daca ea raspundea ca fierbe rufe, se descalta si-i spunea sa-i fiarba si ciorapii lui, pe care ii si arunca in oala.
Sau daca cineva il intilnea pe strada si-l intreba de ce merge cu ghetele rupte, ca-i intra ploaia la picioare, ii raspundea: “Ce-mi pasa mie? Asta-i treaba stapinului. El trebuie sa-mi cumpere altele, dupa cum ne-am inteles.” O rugam de multe ori, sa-mi cinte despre un baiat fromos, pe care l-au prins politistii furind si-l duceau legat prin oras, spre carcera, in timp ce toate fetele din Herta, plingeau si se rugau. Ii placea de Maria Tanase si-mi cinta “Ciobanas la oi m-as duce”. Cel mai mult ma distra cind spunea despre cineva: “Prostu’ daca nu-i fudul, inca nu e prost destul.” Simteam ca respectivul “fudul”, merita zicala. La ea totul traia, de parca imi povestea lucruri nu de mult petrecute.
Dar cea mai mindra era ca tatal ei fusese vechil pe mosia parintilor lui George Enescu si daca era o vaca incapatinata care nu se lasa mulsa, vechilul se lauda, ca o aduce pe fata lui, care stie sa imblinzeasca si un par. Avea o urma de copita de vaca pe limba, dar n-o deranja la nimic, era ca o amintire a ce fusese ea o data.
Erau multi copii pe strada mea. Eu ma jucam mai mult cu fetele de aceeasi virsta cu mine. Casa noastra era construita impreuna cu alte doua la fel, in una din ele statea Medi, cu un an mai mare decit mine, care purta un pulover cu caprioare, crosetat de mama ei. Era o fata inchisa dar desteapta si ne jucam in curtea comuna. Intr-o dimineata, l-au gasit pe tatal ei fara viata, asa subit, si mama ei, n-a mai putut plati chiria si s-a mutat in alt loc, cu o chirie mai mica. Peste drum statea Marica, o fata cu ochi negri si rotunzi, mereu ma miram cit pot fi de rotunzi, ca niste margele lucioase. Tatal ei era covrigar, avea un cuptor mare intr-o camera, in care ardea focul toata ziua, mergeam citeodata sa cumpar un covrig de un leu si sa vad cum baga aluatul in cuptor, cu o lopata foarte mare. Dar acesti covrigi, nu aveau nici o comparatie cu altii. Marica mi-a dezvaluit ca tatal ei pune miere de albina in aluat. De atunci, cind vad covrigi, trebuie sa cumpar, trebuie sa-mi amintesc de mirosul neasemuit al strazii mele. La citeva case mai departe, statea Blimuta, tot ceva mai mare decit mine, care ne-a propus intr-o vara, sa organizam un spectacol, la care sa aducem prajituri si sa le vindem parintilor, care sigur vor fi publicul nostru. Am conceput o piesa originala, am pus niste scinduri ca scena, am agatat pe fringhia de rufe o cuvertura care parea cortina, am agatat inca niste decoruri si am pus fiecare bani, pentru prajituri si sucuri. Piesa a reusit destul de bine, parintii si vecinii ne-au aplaudat, au cumparat prajituri cu suc, improvizasem si o tombola de noroc, cu citeva bibelouri adunate impreuna, dar la urma Blimuta a disparut cu toti banii.
Strulica, era un baietel de virsta mea, tot timpul murdar, si mama lui, Matilda iesea in strada cu un sort de bucatarie pe care nu-l schimba niciodata. Tatal lui era macelar si daca aveau o casa saracacioasa ca si celelalte, aveau putina carne sa manince. Strulica mergea pe strada cintind: “Mai baiete cucuiete, de ce umbli dupa fete?” Nu stia el ce inseamna sa umbli dupa fete la 5 ani, probabil auzise de la fratele lui mai mare, Froimola. Imi placea sa ma joc cu el, fiindca era un partener bun, fara pretentii. Si lui ii placea sa se joace cu mine, venea aproape in fiecare zi. Ne jucam jocuri de” baieti”. Puneam un ban linga un perete si aruncam un alt ban in perete, care trebuia sa cada peste primul; cine reusea primea banul aruncat. El cistiga intotdeauna, apoi isi lua banii, ii numara si pleca spre casa, cintind singurul cintec pe care il stia. Era pe strada, si o fata mai mare cu mult decit mine, frumoasa si harnica, Adeluta, care trebuia sa se marite. Purta tot timpul o fusta in romburi, care se potrivea minunat cu corpul ei subtire. Dar cine voia sa se insoare cu fata unui cizmar necajit, care nu avea nici o zestre, in afara de corpul, frumusetea si bunatatea ei, care pe atunci nu valorau prea mult? Au plecat in Israel, si ei si Strulica si Blimuta si alte prietene ale mele. Pe atunci Dorohoiul avea vre-o 10,000 de locuitori, era mai mare decit Botosaniul si mult mai mare decit Suceava, din care aproape o treime a locuitorilor erau evrei.
Dupa amiaza ma plimbam asa singura pe strada, cautind umbra teilor batrini, treceam prin fata azilului de batrini, si priveam prin gard, aceste fapturi, care fusesera oameni, in soarele portocaliu, ce grea le era fiecare miscare.
Asa intr-o zi, am cunoscut-o pe Mica, o fetita de virsta mea. Locuia pe partea cealalta a strazii, la 6-7 case, mai departe de casa mea, dar pe atunci distantele imi pareau foarte mari. Nu era de loc o problema in Dorohoi, daca un copil mergea singur pe strada, sau traversa strada. Numai in zi de tirg treceau dimineata carute sau care cu boi, si se intorceau seara. Trecea cite un camion la citeva zile, dar mergea cu viteza foarte mica. O data, Mica a venit la mine cu o taietura la barbie din care curgea singe. Am intrebat-o ce s-a intimplat si mi-a spus ca a lovit-o un biciclist. Bicicleta adevarata era un lucru rar, nu intelegeam de unde a gasit ea biciclist.
Tatal lui Mica era sef contabil la intreprinderea unde lucra si tatal meu, dar tatal meu era sef de sindicat. La Pomul de iarna, au venit toti salariatii, cu familiile, mindri de copiii lor, care urmau sa recite poezii despre patrie. Mie mi-a compus mama o “conferinta ” destul de lunga dupa parerea mea, despre pericolul bombei atomice nucleare. Nu intelegeam mai mult decit ca era cel mai rau lucru care se putea intimpla, dar nu mi-a fost greu sa invat totul pe de rost. La urma a venit “Mos Gerila” in paltonul rosu, cu gluga plin de “zapada” si a inceput sa imparta daruri la toti copiii. Eu am primit o pereche de ghete din piele maro lucioasa, cu cel putin doua numere mai mari, ca sa le port la anu’ si poate inca un an, fiindca in acel an, la 1 ianuarie, iarna aproape trecuse. Mica a primit o papusa care inchidea si deschidea ochii. Am ajuns acasa si am plins cit am vrut. De ce nu mi-a dat si mie o papusa Mos Gerila, dupa cit l-am asteptat, doar n-am avut niciodata o papusa adevarata. Mama imi spunea ca tata a ales pentru mine un cadou bun si necesar, dar asta nu-mi pasa. Eu aveam o vioara pe care mi-o cioplise bunica din strujeni de papusoi, ca si George Enescu a inceput asa cariera lui si asta ea chiar vazuse
Eu eram totusi mindra de tata, desi nu-mi cumpara jucarii.Mi se parea ca este respectat, de cei care treceau pe strada. Mama nu era multumita. Salariul lui, ajungea cu greu la cheltuiele casei si ea voia s-o ajute sa aiba un loc de munca. Se gindea ca ar putea fi casiera la un magazin si asa facea orice calcul “pe cap”, dar pentru asta ii trebuia o protectie si tata nu avea timp. De abia cind eu am implinit 8 ani si s-a nascut sora mea, Rita, tata si-a facut timp.
Tata nu vorbea niciodata cu mine, ce puteam eu sa inteleg? Intreba in treacat daca am fost “cuminte” si mai tirziu, daca am “adus” note bune, facea o gluma ca “cine nu e cuminte primeste bataie”. Daca un copil avea note bune, era singurul lucru important pentru parinti. O data, prin ultimile clase de liceu, am simtit nevoia sa vorbesc cu el. M-am pregatit cu ultimile stiri, ca sa incep cu subiectul lui preferat, dar dupa citeva cuvinte mi-a spus ca nu stiu nimic. De atunci n-am mai stat de vorba cu el.
Pacat ca nimeni din familia mea, nu stia sa imbratiseze un copil. Erau un fel de incercari de dragoste pe care le simteam false, ne sarutam la gara, cind tata pleca la cursuri sau se intorcea, intotdeauna eram cu mama, mi se parea ca asa trebuie sa fie. Imi aducea cadouri, bomboane, ciocolata, din care primeam un patratel pe zi, si nimeni din casa nu gusta din ce era bun pentru copii. O data mi-a adus o rochie plisata, gri, sa nu se murdareasca prea repede. Am inteles foarte tirziu, cita nevoie aveam de ceva adevarat, al nostru.
Oare mama ma saruta, sau macar ma imbratisa noaptea? Copiii nu aveau voie sa simta dragostea parintilor, ca deveneau alintati si obraznici, asta era linia de educatie, acolo unde parintii credeau ca faceau totul pentru copii si am inteles-o; dar si noaptea?
Frumos vorbea marele Ioan Slavici despre mama:
“Dar peste noapte-o podideste dorul,
Din somnu-i sare muma si spre ungherul unde-i doarme-odorol,
Paseste-nvirful degetelor numa’
Pe somnul lui cel lin, duioasa se inclina,
De-al vietii sale chin, un zimbet ii anina
Si mii de sarutari….”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s