Carmen

daca e vineri e roman in gazda – al treilea capitol

Nu stiu cine a hotarit ca trebuie sa merg cu tata la un doctor mare, oculist, la Bucuresti. Vad cabinetul, scaunul pe care stateam, apropiata de un aparat, cum sint si astazi. Apoi, doctorul si tata s-au departat intr-un colt, si au vorbit. Ne-am intors acasa si in scurt timp am primit ochelari. Aveam numai 4 ani si purtam ochelari cu lentile groase. Eram prietenoasa si ma impacam destul de bine cu copiii de pe strada mea, dar copiii pe care nu-i cunosteam, stateau departe si ma strigau “ochelarista”, poate si alte porecle. Nu puteam sa inteleg de ce. Nu le faceam nimic, nu le spuneam nimic, ce aveau cu mine? Daca as fi povestit, poate as fi primit un raspuns.
Cind am mers la scoala in clasa intiia, era o fetita foarte palida, pe scaun cu rotile. Avusese poliomelita la virsta de 4 ani si n-a progresat cu nimic, cu toate incercarile doctorilor, cu toate aparatele folosite si chinurile prin care trecuse fetita. O chema Carmen si se deosebea mult de ceilalti copii. Avea o liniste interioara, care parca linistea tot ce era in jurul ei. Era desteapta si stia sa deseneze frumos. N-am auzit pe nimeni niciodata sa-i vorbeasca urit. Copiii o iubeau, dar eu o iubeam altfel. Ma lega de ea suferinta. Ma impresiona mult mama ei, care era aproape tot timpul linga ea. O femeie draguta, slaba si cita grija avea de fetita care depindea cu totul de ea! Invita colegii de clasa sa venim la ei acasa, ne servea prajituri, statea de vorba cu noi, cind ii povesteam de unele neplaceri, intotdeauna avea cuvintele de participare, de incurajare, plecam de la ei cu o usurare in suflet. Amindoi parintii aveau aceeasi comportare, si fata de ea si fata de copiii care o vizitau. Simteam linistea si sfintenia din casa lor, cu toata nenorocirea care a cazut intr-o zi. Uneori mergeam cu ei la catedrala mare, cu dungi orizontale caramizii. Nu era voie de mers la biserici pe vremea aceea, dar cine putea intreba o mama care duce un carucior cu rotile, de ce merge? Eu stateam deoparte cu prietena mea, iar mama ei aprindea luminari, se inchina si se ruga in fata Fecioarei Maria. Desi nu era religia mea, am respectat dintotdeauna toate religiile. Credeam ca daca exista Dumnezeu, este unic pentru toate popoarele, indiferent de cum il numesc. Am continuat sa merg la Carmen pina cind nu s-a mai putut.
Cind veneam de la scoala, imi faceam repede lectiile si fugeam la joaca. Aveam doua prietene foarte bune. Valeria avea o curte mare si de obicei ne intilneam la ea. Familia ei facea parte dintr-o secta de pocaiti, si toti erau oameni linistiti, cu sufletul deschis si se rugau la locurile lor de rugaciuni, simbata. Erau apropiati de religia mozaica. Mica, pe care o stiam de mult, era evreica dar nu ma inteleam prea bine cu ea. Mica voia sa fie intotdeauna “mama” sau “doctorul” sau ” Sinziana intra in palat”. De multe ori ne certam, dar cea care suferea era Valeria, fiindca ii puneam conditii: “Eu vreau sa fii numai prietena mea si sa nu vorbesti cu Mica”, ii ceream eu si Mica avea aceeasi pretentie: sa nu fie prietena cu mine.
Daca ne adunam mai multi copii, era mai bine, stateam in cerc si ne pasam mingea prin surprindere, de la unul la altul, intindeam o fringhie lunga si saream pe rind, “coarda”, jucam Omul negru, Soarecele si pisica, prinselea, ascunselea, aveam jocuri pina seara cind ne strigau parintii acasa. Pe mine ma cauta intotdeauna bunica.
Voiam s-o iubesc pe mama, dar ma descuraja comportarea ei. Ma intreba in fiecare zi, ce nota am luat. Nota cea mai mare era atunci 5. Daca luam numai 4, incepea sa ma intrebe: “cit a luat Tudor?” “5”,trebuia sa spun adevarul. “Cit a luat Dina?” “5” asa era. “Cit a luat Anisoara?”. “5”, Ce puteam sa mai spun?. Aici mama se supara pe profesoara, ca face protectie, ca nu se poate ca eu am stiut mai putin decit cei mai buni copii din clasa. Eu nu spuneam nimic, nici o data n-am vorbit despre infirmitatile mele, dar nu concepeam cum mama nu intelegea ca eu, desi ma straduiesc, si vreau sa-i multumesc pe parinti, nu pot sa fiu la fel cu elevii care vad la tabla. Mama nu stia ca eu scriu numai ce spune invatatoarea si daca am timp ma uit in caietul colegei de banca? Intr-o noapte am auzit un zgomot si m-am trezit. Mama statea pe pat si plingea. De atunci am luat doua hotariri: in primul rind sa nu mai spun acasa de note mai mici decit 5, desi asta nu se potrivea cu mine, uram minciuna, in al doilea rind, mi-am spus ca eu voi fi altfel de mama pentru copiii mei.
Peste ani, cind l-am auzit pe micul Oskar, din Toba de tabla, a lui Gunter Grass, repetind mereu “sarmana mea mama”, mai ales cind o vedea rugindu-se si plingind in fata icoanei “Fecioara cu Pruncul”, o vedeam pe mama mea cea necajita, traind in semi-intunericul ei si avind un copil bolnav, care nici nu stia sa se roage, si pe mama lui Carmen, varsindu-si durerea in adincul inimilor lor.
“Presupusul meu tata”, spunea Oskar mai departe, si parca umorul facea mai greu chinul, de a avea si un tata de-abia presupus.
Vom gasi o data o unitate de masura pentru durere?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s