CAMINUL DE LA PUSKIN, U2

A 8 a parte din romanul gazduit. Lectura placuta!

Caminele Universitatii, caminele de la Puskin, caminul U2, etajul 2, fetele de la matematica, a fost locul cel mai iubit, dintre toate locurile in care am locuit. Nu ca n-au fost greutati, deceptii, examene picate, dar toate treceau usor cind aveam doar 20 de ani.
In afara de noi, cele din judetul Botosani, erau inca doua fete: Anisoara, o tataroaica frumoasa, cu parul negru scurt, ca sa-i luceasca ochii albastri, si Lenuta, care repeta anul intii. Cu un an in urma invatase la Bucuresti, si chiar daca nu reusise sa treaca examenele, avusese onoarea sa fie colega cu Zoia, fata lui Ceausescu!
Blocul avea la intrare un portar, care permitea sa intre numai fete si uneori mame. La fiecare etaj ducea o scara cu balustrada si in momentul cind terminai de urcat un etaj, era o oglinda mare pe perete. Apoi era un spatiu mic, cu o masuta si citeva scaune, unde puteam sta de vorba daca voiam. De aici se intra intr-o sala de lectura, unde invatau numai “tocilarele”, sau intrai intr-um hol lung, cu camere pe ambele parti. La mijlocul holului era un spatiu cu 5-6 mese si multe tuburi fluorescente, pe care il numeam “luminator”, aici invatam mai ales in sesiunea de examene, seara, cind bibliotecile se inchideau. La celalalt capat al holului era o camera mai mare, cu citeva mese imbracate cu paturi, acesta era “calcatorul”, unde fetele isi calcau hainele, dar fiindca erau multe prize aici ne faceam dimineata cafeaua, pe un resou rotund, cu multe rezistente electrice. Eu aveam un resou si un ibric, comun cu Delia, fierbeam cafeaua incet, turceste, ii luam spuma cu lingurita, putin la mine, putin la ea, pe urma turnam cafeaua incet, sa nu stricam spuma si adaugam zaharul, mestecind la fel de incet. Seara “calcatorul” devenea locul de spovedanie, in care ne sopteam secretele. Desi libere, scapate de influenta parintilor si bunicilor, nu ne puteam desprinde de obiceiurile de acasa si ne era dor de parinti, pe care ii vizitam cel putin la doua saptamini. In primul an, mergeam dimineata la cursuri, dupa amiaza la seminarii si spre seara invatam materia teoretica si rezolvam exercitiile. Si azi pastrez cartea care mi-a placut cel mai mult (daca pot pronunta in legatura cu matematica cuvintul “placut”), “Calcul diferential si infinitezimal”, a lui Demidovici. Era scrisa in limba rusa,(versia mea este in franceza) dar ce conta? Matematica este ea insasi o limba: “se da; se cere; fie un x; sa se afle…se poate citi usor in oricare alta limba. Au fost ani cind am avut mare nevoie de aceasta carte, in viitor, nu degeaba ma atasasem de ea. Dupa o saptamina destul de grea, simbata mergeam la reuniune, la cantina Puskin a Universitatii, sau la “Codrescu”, a Politehnicii. Prima reuniune a fost Balul bobocilor. Cinta orchestra lui Nansy Brandes, Rosu si negru, care ne-a condus de la inceput, pina la sfirsitul studiilor, cea mai buna orchestra de muzica usoara, pe care am auzit-o vreodata. Asta a fost un adevarat noroc, asa cum se spune: “Prost sa fii noroc sa ai!”, sau cum spuneam noi: “Noroc sa ai, ca prost esti”. Baietii din orchestra, se plimbau prin sala si aduceau pe scena cele mai frumoase fete. Dupa ce erau masurate, trecute prin cercuri si alte probe, Nansy alegea dintre fetele care inca mai erau pe scena, Regina balului. La noi, la Puskin a fost o fata de la matematica, de o frumusete necunoscuta pina atunci. Se spunea ca in timp ce Tuca trece pe strada cea mai circulata, Lapusneanu, se face o liniste ca nu se aude nici musca.
Eu mergeam la reuniuni cu Delia si prietenii ei din Botosani, uneori verisoara mea Vivi, incerca sa ma convinga sa merg cu ea si colegii ei de la fizica. Ma imprietenisem cu colegele ei, fiindca erau in camin cu mine si erau placute si inteligente. Intr-o zi, am cunoscut-o pe Marina. Invatam la vestita biblioteca a Universitatii, la Fundatie si iesisem pe sala sa fac o pauza. Si Marina era in pauza si ne-am impritenit foarte usor. Marina mi-a spus direct, ca vrea sa cunoasca baieti evrei si nu stie unde. Am lut-o la prinz la Cantina comunitatii evreesti, si acolo i-am facut cunostinta cu Delia, si cu Tali, pe care o cunoscusem putin mai inainte si de atunci, Marina si Tali au ramas nedespartite, ca si mine cu Delia, dar impreuna formam un cvartet, de invidiat.
Cum ne descurcam cu banii? Era simplu: cei care aveau bursa, vindeau cartela de la cantina studentiasca si mincau prinzul la comunitate cu 3 lei, iar cei care nu aveau bursa nu vindeau cartela. Mincarea la comunitate nu era grozava: o supa fara sare, ca mincau acolo si oameni batrini, putina carne…Noi nu veneam sa mincam, veneam sa fim impreuna, Tirgul Cucului devenise a doua casa a noastra, veneau acolo citeva zeci de studenti. Prima casa, raminea caminul.
Cind ne adunam toate 7 fetele, incepea drama. Ne povesteam succesele, deceptiile, micile aventuri, de fapt totul era pentru noi, venite din orasele mici, sau sate o avenutura sa traim in Iasul Coanei Chirita. Delia nu povestea nimic de gindurile ei, de visele ei, nici macar mie. Nici Adela nu povestea, stiam numai ca ea este armeanca si vrea ca in viitor sa se marite cu un armean. In camera nu se putea invata, cintam in cor, ce trista poate fi viata, cintam despre “Radu mamei”, spuneam bancuri, glunme, incepusem sa recitim carti de povesti si legende, acolo unde totul se termina cu bine, si pentru fiecare printesa exista un print numai al ei. Noaptea cind o fata iesea din camera, ne urcam pe paturi, cu cearceafurile albe in cap, sa creada la intoarcere ca a intrat printre stafii si dupa toate nebuniile, cum puteam sa ne sculam dimineata, sa mergem la cursuri? Am adus de acasa un ceas desteptator, puternic, dar n-a ajuta. A adus si Victorita un ceas , al meu era “tracturul” si al ei, “bomba”. Le puneam sa sune deodata si tot nu era de ajuns. Cind Adela a venit cu ideea sa le punem in interiorul unor oale mari de tabla, pentru amplificarea zgomotului, la ora 7, motoarele noastre, au trezit toate fetele de pe palier, care au napustit speriate la noi in camera. Atunci ne-am sculat.
Eram prietene si cu fetele din celelalte camere, uneori le vizitam. Tuca, vesnica Regina a balurilor, Tuca cea frumoasa, imbracata intr-un maieu care statea pe ea ca cea mai eleganta rochie de seara, spunea: “Eu am o pasarica. O zi zboara, o zi nu zboara. Azi nu zboara.” Erau in camin si fete de la Drept, care nu invatau nimic si luau numai de 10. Incepeam sa-i dau dreptate profesorului meu de matamatica de la liceu, ca matematica este o facultate foarte, sau cea mai grea, cere nu numai minte, dar si o conditie fizica foarte buna.
Capitolul “baieti”? Eu trebuia neaparat sa am un prieten, altfel intram in “depresie” si plingeam. Cunoscusem un baiat Relu, care invata matematica, cu doi ani inaintea mea. Invatam uneori impreuna, ne plimbam, el credea ca este fericit, eu stiam ca nu. Nu-i permiteam sa ma tina de mina, nu-mi placea de loc, dar mi se spunea ca dragostea poate veni pe urma. Nu intelegeam pe care urma, eu nu credeam in asta.
Nu tot timpul citeam povesti. Iasul este un mare centru cultural. In fiecare saptamina, mergeam cu Delia si cu alte fete care se asociau, la teatru sau la opera. Mie mi-a placut dintotdeauna opereta. Duminica dimineata, venea un prieten de care imi placea pe vremea aceea, sa mergem la concert. Ne cunoscuseram intr-o tabara de vara, cind eram inca in liceu si ce m-a atras mai mult la el, era ca stia sa cinte la vioara, mai bine decit mine. La o adunare a taberei, a cintat Mica serenada a lui Motzart care de atunci mi-a placut mult.
A inceput sesiunea de vara. Eram pregatita cu clasere la toate obiectele, in afara de Fizica, unde au fost numai 6 cursuri dar nu le aveam. De obicei, copiam cursurile “pe curat” de la cineva care scria sistematizat, sublinia propozitiile importante, la acest mic obiect n-am putut sa iau caietul de la o fata din alta grupa, care trecuse deja si am fost nevoita sa las examenul pentru sesiunea din toamna. Aveam deja un caiet bun.
Mai asa, sau mai altfel, trecuse primul an. Plecam singura spre gara, parasind incet, incet, orasul in amurg.
Am gasit un peron gol si tot atit de gol, compartimentul. Numai geamul era viu.
“Verdele ierbii abia rasarit, creste o clipa si se-ntoarce grabit.
Rindurile negre, arate cu truda, in urma, parca se strimba de ciuda.
Trec pomi imbratisati, iata-i doi cite doi,
Alearga imperechiate sinele negre dinspe Dorohoi,
Iar indicatoarele albe privesc inapoi…”
Cind incepea vacanta, pentru mine incepea perioada de studii ca ce altceva aveam de facut in Dorohoi, fata de distractia permanenta care era in Iasi?
Am aflat in aceasta vacanta, ca d-na Florestianu, diriginta mea, se casatorise cu profesorul de sport. Dar nu mai era acelasi om, vorbea frumos, se imbraca bine, ce mai ramasese in el, era bunatatea, pe care nimeni nu putea sa i-o alunge.
Nu aveam de gind sa spun parintilor nici prietenelor care invatau la filologie, psihologie, nu cursuri seci de continut cum era asta al meu de fizica, depre restanta mea si asa nu-mi faceam de loc probleme, pentru foarte putina materie, dar parintii mei si-ar fi facut.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s