Diamant

Romanul gazduit continua….

Iasi, strada Stefan cel Mare, pe trotuarul din partea dreapta, cum mergi spre Palat, privesc in minte, la doi tineri, care treceau tinindu-se de mina, fiecare din ei, nereusind sa simta caldura celuilalt. Miinile strinse, parca tineau ceva sau pe cineva, in legatura lor. Soarele apunea si asteptau sa se cufunde in negura noptii. Atunci, chipurile se transformau in umbre, nu aveau nevoie sa se vada, cuprinsi de stele ramineau numai sufletele, care aveau nevoie unul de altul, trupurile ii stinghereau.
Vorbeau despre destinul omenirii, despre poporul galben care va fi singurul supravietuitor si stapinitor. Vorbeau despre Facerea lumii. El vorbea si ea se deschidea sa primeasca cuvint dupa cuvint, sa le pastreze toata viata. Tinarul baiat, citise mult, din arhive si din carti sfinte si continua parca o dizertatie inceputa de mult: “Dumnezeu a plamadit Lumea din pietre, le-a rupt in doua si le-a aruncat pe pamint. De atunci cele doua jumatati se cauta necontenit, incearca sa se contopeasca, doua cite doua. Dar rupturile au iesit la intimplare, mai netede, mai zgrunturoase. Se ranesc atunci cind se freaca intre ele, ca noi aici nu stim care trebuia sa fie jumatatea adevarata”.
Si deodata, in linistea strazii, “noi doi nu putem ramine impreuna, am fi ca doi cai batrini care trag la aceeasi caruta”, suna vocea lui de tenor.
Nu, noi nu eram cai. Am fost poate niste minji cu mintea prea cruda. Caii adevarati ii calca in torentul copitelor, ii calca in cruzime pe cei cu mintea cruda.
………………………………………………………………………………………

Stateam ca de obicei linga Delia. Era multa lumina in sala si multe bucate pe mese,.o seara festiva de Paste. In fata noastra erau doi baieti. S-au prezentat. “Moraru”,”Pescaru”. Ne-a distrat asemanarea de nume, parca era un simbol. Ne-am prezentat si noi, Delia, Daniela si conversatia a inceput sa curga.
Povesteam fiecare despre cursuri, profesori, examene si alte banalitati. Ma rugam sa se termine mai repede serbarea si sa ne aflam pe strazile cunoscute insotite de cei doi, sau sa nu se mai termine niciodata. Baietii erau in ultimul an de studii.
Tocmai iesisem dintr-o prietenie nereusita. Nu mi-a placut si nu-l puteam iubi, dar am avut rabdare un an. Am incercat sa-i ascult pe cei mari care spuneau ca dragostea se construieste cu rabdare si vointa. La mine nu.
S-au aprins luminarile, s-au spus citeva rugaciuni, s-a ris mult si am plecat spre camine cu noii nostri prieteni. Mergeam cit se putea de incet. Taceam mult, nu stiam de unde vin gindurile. Dar Diamant Pescaru era baiat destept, chiar daca nu parea la prima vedere. A inteles ce se intimpla cu mine si a adaugat cu ton lipsit de multa importanta: “Am o prietena in Timisoara, orasul meu natal”. ” Si te deranjeaza sa ai si una aici?”, l-am intrebat. “Nu”, mi-a spus simplu. “E frumoasa?” “Da, e foarte frumoasa, dar tot atit de proasta”. Mi-a placut partea a doua a raspunsului insa prima pate m-a speriat. Eu nu eram frumoasa. Cum va iesi acest joc?
“Parintii mei vor sa ma casatoresc cu ea. Este nepoata tatalui meu vitreg” “Tatal tau a murit?” mi se parea ingrozitor. Parintii nostri erau inca tineri. Mi-a povestit mai tirziu, ca tatal lui era Avocatul de Stat in Timisoara. La combinatul siderurgic a fost un furt de materiale care a dus la moartea citorva muncitori. Cel care a furat era un rus dintre cei veniti sa ajute la constructia combinatului. Dar nu se putea acuza un rus. Ei erau fratii si prietenii nostri. I s-a cerut tovarasului Avocat Pescaru, sa acuze un muncitor romin nevinovat. A doua zi, dimineata de tot, Diamant, copilul de 5 ani l-a vazut pe tatal lui spinzurat de tavanul baii.
Am ajuns la camine, si am trecut de ele, fara sa ne oprim. Nimic nu ne mai oprea. Aveam atitea sa ne spunem si noaptea care ne iubea la fel pe amindoi… Ne bucuram cind vorbeam si cind ne ascultam. Spre dimineata, am ajuns la camin si nu-mi pasa cind portarul m-a privit cum privea si alte fete care veneau spre dimineata. Asa am inceput sa iubesc drumul spre Copou, aleele cu prundis, statuile, teiul lui Eminescu, aducindu-ma din nou la idolul meu din anii de liceu, bancile pe care de secole indragostitii stateau imbratisati, sub becurile sparte de altii dinaintea lor. Vorbeam cu aceeasi placere despre Manuscrisele gasite de curind la Marea Moarta, despre colegii lui si mai ales colege, cum s-a hotarit sa invete filozofia. La el a fost simplu si perfect. Filozofia i-a placut dintotdeauna si a stiut ca va putea fi cel mai bun. Era cel mai bun. Cum am ales eu sa invat matematica? Inca nu-mi venea sa cred ca asta am ales.
Eu ii spuneam uneori poezii scrise de mine si ii placeau fiindca totul era pe placul nostru in zilele si serile lungi, in care numai noi existam. Dar nu era asa intotdeauna. . Uneori se intreba ce caut eu linga el? Uneori imi spunea vorbe care ma dureau, o data am imbracat o bluza alba, si mi-a spus ca seman cu o verisoara a lui. Am crezut ca e un compliment, dar a adaugat ca verisoara lui avea 60 de ani. Alta data, cind stateam pe o banca in Copou, si-a pus capul in brate la mine, si m-a rugat sa ma joc cu parul lui, asa cum facea bunica lui in copilarie. Ma intrebam ce sint eu pentru el? Eram gata sa fac tot ce facuse vreodata toata familia lui, dar si eu trebuia sa primesc ceva si nu ma puteam multumi cu mai putin decit cu toata fiinta lui. Eram geloasa pe Tania? Voi fi odata si ziua Tania? Niciodata nu avea intentia de a ma jigni. Era de o politete care se putea primi numai prin gene. Nu se putea hotari intre cele doua prietene, eram prea deosebite si uneori ma intreba pe mine ce trebuie sa faca. Eu stiam ca-l vreau, el era obligat sa aleaga singur si-i era greu. O data mi-a spus asa, fara motiv: “Daca nu putem trai impreuna, hai sa murim impreuna.” In acele momente se trezea “profesorul” din mine, dupa teoria lui Freud, ii spuneam ca viata e frumoasa chiar daca nu in fiecare zi, ca este loc destul pe lume si pentru noi doi.
Dar era si Revelina, de care stiam foarte putin. Frumoasa si proasta. A fost primita la Institutul din Timisoara, datorita mamei lui, care preda acolo.
Nu intelegeam nimic. N-o iubea, dar o accepta. De ce? Cu mine ii era bine, fiecare propozitie a mea, era o lauda care ii mingiia amorul propriu. Nu minteam, am spus deja ca era “cel mai bun”, cind eram cu el, ma simteam Tatiana, numai ea merita pe “cel mai bun”. Si Tania il iubea nespus, dar ea primea inapoi tot ce dadea, chiar si mai mult, cu ea era copilul caruia ii zimbesti, si iti intoarce zimbetul cu toata puterea micii lui fiinte. Era intre noi un fel de “modus-vivendi” care ne convenea. Mergeam impreuna sa vedem sinagogi vechi, descuiam usi de mult nedeschise, strabateam praful pina la dulapul cu tesaturi si ornamente brodate in aur si argint din alte vremuri, scoteam carti sfinte, citite de cei care nu mai erau de mult .Il ajutam sa fotografieze, stateam nemiscata ore intregi sa le gaseasca pozitia care le reliefa cel mai bine. Lucrarea de diploma era despre filozofia, la poporul evreu. Scria si despre Metushelah, patriarh care a trait inainte de potopul lui Noe, o viata de 969 de ani, simbol al longevitatii si poate al faptelor bune savirsite. As fi preferat sa stau nemiscata o viata si sa fiu cu el. Nu mergeam la cursuri, nici la seminare, aveam destul timp sa invat in sesiune, in ceea ce depindea de mine, am avut intotdeauna incredere in posibilitatile mele de a munci cit de mult.
Timpul trecea, ne apropiam de sfirsitul anului. Ma gindeam cu frica daca voi reusi intr-adevar sa invat toata materia in sesiune, incercasem in timpul semestrului, dar nu reuseam sa inteleg nimic. Eu trebuia sa am tot cursul, sa citesc o data toata materia si pe urma sa incep s-o invat. Vi se pare ceva curios, sau neobisnuit in asta? Spune ceva despre modul meu de gindire?
A doua frica era despartirea de Diamant. El va pleca acasa la el, unde o va intilni pe Revelina asta de care nu stiam nimic, se va prezenta la Comisia de repartitii, unde mi-a spus ca va fi cu mama lui, sa nu fie pacalit si sa i se dea un post mai putin bun, fata de calitatile lui. Ce post trebuie sa primeasca cel mai bun absolvent din toata promotia pe tara, care va fi primul sa-si aleaga locul de munca?
Era primul si ultimul nostru an, de fapt, era numai o jumatate de an, al lungilor plimbari in Iasi, al discutiilor interminabile legate de filozofi greci si latini, care mi-au placut dintotdeauna, inca de la lectiile dirigintelui meu, din scoala generala, despre viata, care de abia trebuia sa inceapa, subiect in care eram amindoi ca elevii mici ce silabisesc cuvintele din carte. Cum as fi putut sa trec aceste etape de invatare, cu partenerul pe care il doream cel mai mult? Am incercat sa-l conving sa primeasca repartitia in Iasi, el ar fi vrut si as fi fost sigura ca aveam destul timp sa reusesc sa-l tin linga mine, dar mama lui s-a impotrivit. Un om asa de capabil trebuie sa lucreze in capitala unde va avea mai multe sanse de progres, si ea a reusit in cele din urma.
Examenele au mers dupa asteptari, am avut destul timp cite o saptamina sau doua pentru ficare obiect.
Am asteptat pina Diamant a primit 10, la lucrarea de Stat si am plecat impreuna cu valiza si tramvaiul spre gara. De atitea ori, acelasi peron, dar de data asta cel mai trist. Nici nu stiam ce sa ne spunem, nici gindurile, nici cuvintele noastre nu stiau nimic, numai timpul va vorbi si va hotari. Trenurile noastre au sosit la aceeasi ora si tot asa trebuiau sa porneasca. Cu greu ne-am desprins miinile si cred ca n-am indraznit sa ne sarutam, sa nu fie asta un semn de despartire. Ne-am indreptat ficare spre trenul care il astepta, si ne-am uitat in urma cit se mai putea vedea. Compartimentul meu era iarasi gol.
“Doua trenuri plecau grabite spre doua colturi de tara opuse.
Duceau departe, dar cit mai departe, lumina, speranta si lacrimi ascunse…”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s