Primii zece ani sunt grei

Un nou capitol din romanul in gazda.

Erau fete noi in camera, doua surori, Ana si Tova, pe care le cunoscusem la Cantina comunitatii, si le-am adus sa complectam formatia numarului 7. Erau din Radauti. Ana fusese colega de liceu, cu Batia, fata rabinului de la Radauti, care intrase la chimie si nu locuia la camin. Ne era bine din nou impreuna, nu trebuie sa spun ca nu ne-am certat niciodata. Ne-am reunit si cvartetul, Delia, Marina, Tali si eu, totul era neschimbat, dar Diamant nu mai era in Iasi, eram intr-un oras lipsit de continut, ma ajuta simtul meu de umor, pe care m-am straduit sa nu-l pierd niciodata. In “calcator” ne distram de necazurile altor fete, dar era un fel de : “ride hirb de oala sparta”. Ii scriam de multe ori lui Diamant, scrisori lungi, in care tot nu-mi incapeau toate gindurile si asteptam nespus de mult pina primeam o scrisoare de la el. Cind nu mai rezistam, la orice ora din zi, plecam la gara si luam trenul de Bucuresti. Intr-o dimineata am plecat asa de devreme, ca numai Adela era treaza. Cind s-a sculat Delia i-a spus imediat: “Iar a plecat nebuna de Daniela la Bucuresti”. Fetele erau deja obisnuite cu mine. Cind ajungeam in Piata Romana in Bucuresti, ii telefonam lui Diamant ca am venit si il astept dupa lucru, pina atunci ma plimbam prin magazine, plina de emotii. Nu era numai emotia revederii cit nu stiam cum ma va primi. Cind ne intilneam era foarte vesel, se bucura, ii placea apropierea mea, poate aprecia si drumul pe care l-am facut pentru el. Ne plimbam pina seara, mincam impreuna, ne cumparam lucruri mici, atentii si iar trebuia sa ma intorc la Iasi, si sa astept posta. Primeam uneori o scrisoare deosebita. O data mi-a scris: “Mi-ai intrat in singe si nu pot sa te mai scot”. Mai mult decit poetic, dar n-am inteles de ce trebuia sa ma scoata, de unde voiam cel mai mult sa fiu? Din cind in cind venea la Iasi, cu treburi, poate o data, de doua ori, pentru mine. Cind eram impreuna, era atent, imi spunea chiar ca sint foarte importanta pentru el. Mi se parea ca departarea venea ca o raceala, dupa ce pleca. Ma bazam numai pe simturi, n-am avut niciodata puterea sa intreb. Cind intrebi iti asumi un risc, nu stii ce raspuns poti primi. Incepusera schimbarile si la prietenele mele. Irina avea alt prieten, cu care era hotarita sa se casatoreasca. Mie nu mi-a placut, i-am spus ca merita mai mult, dar cine impartea partenerii dupa merite? Si cine stia de fapt ce merita fiecare? Ben plecase in Israel, asa, dintr-o data. A asigurat-o pe Marina ca-i va scrie si va veni sa se casatoreasca cu ea. Pacat ca refrenul asta se petrecea cam des. Asa a trecut tot anul, si a inceput sesiunea de examene. Eram sigura ca voi reusi ca in anul precedent. Invatam ziua si noaptea, cu pauze mici de cafea. Hotarisem sa nu dorm, sa-mi dublez timpul. A mers la primul examen, la al doilea. Dupa ce treceam un examen, mergeam la film sa-mi golesc capul, sa fac loc pentru materia noua. Dar “ulciorul nu merge de multe ori la fintina”. Mai aveam 3 examene si dintr-o data n-am mai putut sa respir. Era ingrozitor, am crezut in niste forte pe care nu le aveam. Cum era normal, m-am dus la Policlinica studenteasca, de care tineam, mi-au dat niste pastile, care nu mi-au ajutat, mi-au spus ca este ceva pe fond nervos. M-am dus la spitalul psihiatric, Socola, din Iasi. Dupa ce am asteptat mult, un doctor mi-a facut citeva probe si a binevoit sa-mi vorbeasca: “Boala ta este o boala boiereasca. Trebuie sa iesi din casa cit mai mult si iti schimb pastilele. Este un sindrom astenic, oboseala intelectuala.”
Am incercat sa invat asa cum eram, fara aer, dar n-am reusit. Am ramas cu trei restante pe toamna, maximul cit era voie si am plecat acasa. Am hotarit sa invat toata vara, si am rupt legatura cu toata lumea care ma putea sustrage de la invatat, in primul rind cu Diamant. Ca un facut, in vara aceea imi scria cele mai multe scrisori, pe care nu le desfaceam si-mi trimitea avize telefonice, la care nu ma prezentam. Mi-a fost frica sa nu-i vina ideia sa vina la mine la Dorohoi si la unul din avize l-am rugat pe tata sa mearga si sa-i spuie ca nu stie unde sint, pe undeva in Iasi.
A inceput sesiunea de toamna, la care am intilnit cele mai bune prietene: Delia, Adela, Victorita, Marina, Lina si inca o lista prea lunga. Ne-am prezentat si am picat, era destul sa nu reusesti la un singur obiect, ca sa nu poti urma in anul urmator.
Nu degeaba era o zicala studentiasca: “primii 10 ani sint grei, pin’te vezi in anul trei”.
Trebuia sa mai invatam o data la obiectele la care nu trecuseram si asta insemna sa pierdem un an. Dintr-o coincidenta fericita, promotia mea a fost ultima care a invatat liceu cu 11 clase, urmatoarele promotii de liceu au invatat 12 clase si facultatile erau de 4 ani, in loc de 5. In felul asta n-am pirdut nici un an, pierdusem putin din siguranta pe care o avusem inainte, pierdusem si bursa, dar eram hotarite sa stam fiecare la o gazda si nu la camin, ca sa avem liniste si mai putine puncte de atractie. Eu inca nu stiam cit mai pierdusem
M-am mutat la o gazda aproape de Universitate, cu Mariana, colega de grupa cu Delia si colega de suferinta cu restul listei. Mariana era de la Braila, o fata inalta, frumoasa cu un par negru foarte lung si destul de amuzanta. Nu fusesem prietena cu ea inainte, mai luasem de la ea cite un curs, fiindca scria clar si ordonat. Mariana avea 2 prieteni, care o cautau zilnic, fara sa stie unul despre celalalt. Asa credea ea, ca la urma se va casatori cu unul din ei.
Imediat dupa ce m-am instalat la gazda, i-am trimis un aviz lui Diamant, pentru a doua zi. Trebuia de acum sa-i spun adevarul, “alea iahta est”, cum spusese Caisar, si dirigintelui meu de la “generala”.
Era o dupa-amiaza obisnuita, mergeam spre Casa telefoanelor de pe Lapusneanu, de abia asteptam sa-i aud vocea. M-am asezat pe un scaun si am asteptat pina ce o telefonista mi-a spus numele si numarul cabinei in care trebuia sa intru. Am ridicat telefonul si i-am spus cu bucurie: “Alo, Diamant?” El a tacut putin si deodata: “M-am casatorit”
Telefonul a ramas atirnat de firul lui, am iesit repede si podeaua cu scinduri de parchet se invirtea sub picioarele mele. Simteam ca stau pe loc, dar niciodata n-am simtit o podea care se invirte. M-am asezat inapoi pe scaun, am stat asa, pina podeaua s-a oprit si am plecat plingind spre gazda mea. Nu stiu cum am anuntat-o pe Delia si pe Batia. Delia a venit, dar ce putea sa-mi spuna? Aveam nevoie si de tacerea ei. Trebuia sa fiu cu ea, ma simteam tare rau. Batia n-a venit. Mi-a transmis ca are bilete la teatru. N-am inteles cum putea ea, prietena mea, sa mearga la teatru, cind eu aveam atitta nevoie de ea? Batia intotdeauna reusea prin calmul ei, sa linisteasca orice situatie. Mai tirziu mi-a spus o proozitie, pe care am invatat-o pentru intotdeauna: “Nu cere unui prieten mai mult decit iti poate da.”
Dupa citeva zile, am primit o scrisoare de explicatii. El ma cautase toata vara, fiindca a avut mare nevoie de mine. Cind a vazut ca nu ma poate gasi, a plecat in satul unde isi inchiriase o gazda Revelina, care dupa 3 ani terminase institutul si era profesoara intr-un sat. Ea a fost de acord sa-i satisfaca dorinta. A facut dragoste cu el si dupa cum i-a promis, s-a casatorit cu ea. Urmau sa plece in Israel cu familia ei.
Am aprins aragazul gazdei si am ars incet scrisoarea, cuvit cu cuvint. Ma razbunam pe cuvintele pe care le sorbeam o data, ca nesatul focului, aprins de mine.
De Anul Nou am primit o felicitare lunga si frumoasa scrisa de el si semnata: “Diamant si Revelina”. Am ars-o. In momentele acelea, nu eram copilul caruia i s-a luat jucaria, ma simteam tradata, si cit poate sa doara parasirea! N-am putut uita nici cel mai mic amanunt legat de noi. Asa va trebui sa merg inainte o viata intreaga?
In minte mi se strecura o imagine din ce scrisesem inainte.
“Dar, cum toate au un sfirsit,
Clipa noastra a crescut, s-a rotunjit pina s-a implinit,
S-a desprins din paiul ce-o mai sustinea
Si-a plesnit.”
In ultimul an de studii, ne-am intors la camin. Fetele au inceput sa se casatoreasca, pentru ca sa primeasca repartitie aproape unul de altul. Se formau perechile noi, dar in grupul nostru de prieteni, se intruchipa un lant intortochiat, usor de inteles la virsta noastra tinara si stralucitoare, la virsta primaverii noastre. Delia iesea de un timp cu Micu, un baiat din Iasi, care o invita sa vada impreuna cite un program la televizor. Dar Delia era speriata de sentimentele prea puternice, care o cuprinsera deodata si fara sa intentioneze, a refuzat prietenia lui. Intr-o seara a venit tirziu la camin, plingind. Cu greu mi-a spus, ca a vrut s-o sarute si ea n-a acceptat. Asta a fost bine pentru Marina, care in sfirsit a vazut in Micu viitorul ei. Eduard, un baiat cum mai inimos nu se poate, era indragostit de Marina, dar Lina ar fi fost cea mai fericita sa fie cu el. Petru, un alt baiat cu inima, ar fi facut totul, ca Delia sa-l accepte ca prieten. De unde am inceput? Nu conteaza. Ce a iesit, a fost ca Marina s-a casatorit cu Micu, Lina si-a satisfacut dorinta si s-a maritat cu Eduard si ceilalti au ramas sa-si astepte norocul data viitoare. Galia, fata din Botosani, care invata filologia si vorbea la inceput despre baietii “trapez”, raspundea acum la intrebarile fetelor curioase, ca ar accepta si barbatii cu trapezul invers.
Nuntile studentesti, in care mirii mergeau in fata si dupa ei intr-o coloana lunga, toti colegii miresii si ai mirelui, in drum spre Bolta rece sau Casa vinatorului, unde intram cu totii sa bem vin si sa mincam putin, ceata asta scotea oamenii din case, de fiecare data tipind cintecele specifice studentilor din Iasi:
“Caci sint student si n-am un ban in buzunar
Si deaceea-s liber si hoinar.
Adevaru-i doar in vin ,
Spune-un vechi proverb latin,
Hai sa bem si sa ne-nveselim,
In vino veritas, spune din batrini un glas,
Sa mai bem si ce ne-a mai ramas.”
Cind totul s-a terminat, cind nu mai aveam examene si trecuse si Examenul de Stat, ne-am pregatit de ultima plecare de la “casuta noastra”, caminul de la Puskin. S-a intimplat ca eu si Mariana, colega mea de gazda, cu un an inainte, ieseam impreuna cu valizele spre statia de tramvai. Mariana pleca singura. Mi-a povestit ca unul din cei doi prieteni ai ei, a venit sa-si ia ramas bun, si a sarutat-o in semn de despartire. Apoi a venit celalalt si i-a urat numai bine, sa aiba tot ce inca n-a avut. “Ce n-am avut pina acum, ce-mi dorea sa am? Un ochi de sticla, un picior de lemn?”, ma intreba trista dar pastrindu-si umorul. Pina si o fata asa de frumoasa si placuta, a pierdut, fugind dupa doi iepuri, sau poate asa era soarta. Am ajuns in gara, dar mai aveam timp pina la trenurile noastre. Si eu eram trista, si eu eram singura, dar Mariana isi cinta cintecul lui Aurelian Andreescu:
“Mariana, noaptea mea cu plete lungi,
Mariana, visul meu de fericire”.
N-am mai intilnit-o de atunci, dar cine stie?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s