Blindesti

Dragostea lui Michi era “O calcatura moale, o calcatura tare.”, cum va spune mai tirziu o noua prietena a mea, Maricica. Credeam ca ma minte si nu intelegeam unde. Cind imi spune ca sint cea mai desteapta fata, pe care a cunoscut-o vreodata, cit de importanta sint pentru el, ca mama lui l-a rugat, cit traieste ea, sa nu se desparta de mine, sau cind dupa o mica pauza, imi spune ca nu ma iubeste, ca a gresit ca s-a casatorit cu mine si trebuia s-o asculte pe mama lui, cind ii spunea sa nu faca acest pas, ca trebuie sa-ti asculti parintii. Si eu, cu toate gindurile intoarse pe dos, nesigure de parca isi pierdusera baza pe care erau montate, il iubeam si sub nici o forma nu acceptam sa recunosc ca ar trebui sa ne despartim. Intimitatea noastra, care era la inceput Lumina dinauntrul meu, s-a schimbat. Orice cuvint ii spuneam, orice gest involuntar, ma intreba de unde stiu aceste lucruri, cine m-a invatat si ajungea la concluzia ca am multa experianta si numai ma prefac ca nu cunosc viata. Il iubeam mai departe si doream un copil al nostru. Daca atunci m-ar fi intrebat cineva: ce e iubirea, cred ca as fi raspuns ca este o stare permanenta, in care sufletul desprins de trup se umple, se revarsa si ajunge pina in inaltul cerului, dar nu poate fi definita, nici inteleasa, ne avind nici o explicatie logica.
Inchiriasem o camera la o pereche de oameni foarte simpatici, el era un fost avocat, dat afara din Barou, pentru betii si scos la pensie de boala, rezultatul exceselor sale. Inca nu-si pierduse flerul si inteligenta, cu toate greutatile prin carea trecuse. Ea a fost contabila, dar si ea iesise la pensie, datorita exceselor lui. El era un mare colectionar de timbre, ea se ocupa de casa. Erau trecuti de 40 de ani si se priveau reciproc printr-o oglinda de dispret cinic, comun. Imi placea fiecare in parte pentru calitatile frumoase si diferite.
Dupa un timp scurt, parintii mei ne-au ajutat sa cumparam un apartament bun, in centrul orasului.
Lucram la scoala din Blindesti, un sat nu prea departe de oras, dar singurul mijloc sa ajung la scoala era autobuzul. Iarna ne infofoleam in paltoane groase ca de abia puteam rasufla, cu fulare si caciuli de blana. Colega mea, d-na Damian, care se botezase “Tutu Blindesteanu”, fiindca de mult lucra acolo, se imbrobodea cu o berta groasa care-i infasura tot capul. Imi spunea ca asta-i cere meseria, o profesoara trebuie sa aiba grija de urechi, ca altfel cum va putea intra intr-o clasa?
O iubeam pe d-na Damian, pentru inteligenta dreapta, a oamenilor simpli, veniti de la tara. Avea un baiat de 5 ani si nu intelegeam de ce cere asa de multe de la un copil. Am primit ca un cadou raspunsul ei: “Un copil trebuie educat cit este in latul patului. Cind a ajuns in lungul patului este prea tirziu”. Mai era Maricica, o fata cu citiva ani mai mare decit mine. Maricica imi povestea ca lucrase inainte la o comuna, si, ca orice proaspata absolventa, a inceput sa munceasca cit de mult putea: la Caminul Cultural, la Statia locala de radio, La Emanciparea femeii, la Cercurile de literatura cu elevii, si dupa toate, era tot timpul criticata, ca asta n-a facut bine, ca alta se putea face dupa o metoda mai noua…Si Maricica s-a mutat la Blindesti, convinsa sa nu mai faca nimic in afara de orele ei de Limba Romana, ca numai daca nu faci nimic, nimeni nu poate spune ca n-ai facut bine.
O data, in autobuz, mi-a povestit despre tatal ei, care fusese un functionar simplu la Primarie intr-un sat. A venit la el un taran care nu stia carte si l-a rugat sa scrie o petitie din partea lui, ca nu este de acord sa-si dea pamintul lui la Colectiva. N-a fost greu sa se afle ca tatal ei a scris cererea, si l-au arestat, l-au batut pina a murit.
Era asa de necajita fata asta tinara, desteapta si singura.
Mergeam pe strada pietruita prost si ne feream sa nu intram prea tare in noroi sau intr-o groapa, ca nimic nu se mai deslusea, desi era dimineata. Maricica ne povestea, ca o data, cind era studenta in Iasi, mergea cu inca doua prietene pe strada. Le era foame si de abia au pus toti banii pe care ii aveau sa cumpere un covrig, pe care l-au impartit in trei. Deodata, una din ele a scapa bucatica ei de covrig in noroi. Nu stiau ce sa faca, si celelalte doua prietene, in acelasi timp, au aruncat si bucatelele lor, in noroi.
Le iubeam pe toate colegele, unele locuiau in sat, unele faceau naveta ca si mine, unele fete tinere erau suplinitoare.
Aurica era suplinitoare si statea in gazda chiar la presedintele Gospodariei Colective. O ducea bine, avea toata iarna lemne sa-si incalzeasca camera, care avea un cuptor. Numai de Pasti, cind se coceau cozonacii, stapina casei isi baga cozonacii ei, unde era focul mai bun si ai fetei, la gura cuptorului, unde nu era sigur ca vor creste si va avea si ea o placere.
Aurica era indragostita de Bazil, agronomul Colectivei, care era grec la origine. Si Bazil o iubea si-i promitea ca se va casatori cu ea. Cind Bazil a primit aprobarea sa plece definitiv in Grecia, i-a jurat ca se va intoarce s-o aduca si pe ea. Pina la urma, Aurica a plecat sa lucreze intr-o fabrica la Hunedoara. Asta este norocul fetelor bune si sincere. Greu se pot intilni doi oameni, in primul sfert al vietii, la fel de buni si sinceri. Dar cine are rabdare, poate intilni.
Mai erau si altele. Imi era foarte greu cu elevii, nu stiam cum sa ma comport cu ei, chiar daca Pedagogia si Didactica au fost obiectele mele preferate.
Profesorul Rimer preda didactica si era foarte mindru de el insusi. Intr-o zi, asa mititel si slab cum era, a trecut pe culuarul de la facultatile de filologie. O studenta discuta cu o colega si ingreuna trecerea pe culuar. Domnul profesor, nervos a atentionat-o: “Stii cine sint eu? Sint profesorul Rimer de la matematica!”, la care studenta si-a ridicat pieptul si i-a raspuns: “Dar stiti cine sint eu? Sint studenta Maria Gheorghitianu de la franceza!”.
N-am vorbit cu nimeni niciodata despre problemele mele in clasa, poate de rusine, ca la ceilalti profesori elevii erau destul de cuminti, sau poate fiindca stiam ca mi-am ales o meserie total nepotrivita cu conditiile mele fizice si poate si cu caracterul meu, legat de ele. Nu credeam ca cineva ma putea ajuta. Niciodata nu mi-a spus nimeni ca eu nu trebuie sa fiu profesoara, poate din nestiinta, din neintelegere a situatiei mele sau poate din simpatie, fiindca eram cu toata lumea in relatiile cele mai bune, ii iubeam pe toti si aveam incredere in toti oamenii. Cu elevii nu era acelasi lucru si munca la scoala era un cosmar de zi cu zi.
Si mai greu era in zilele cind aveam sedinte seara, sau eram de serviciu la Caminul Cultural. Incepind de dupa masa, nu treceau autobuze pe la scoala si singura solutie era sa mergem 2 km. pe jos, pina la Talpa, la drumul principal, unde din cind in cind trecea cite un camion, si un sofer de treaba ne lua tremp. Dupa mersul pe jos in satul intunecat, de obicei cu d-na Damian, care trebuia sa ajunga la copilul ei, celelalte colege mai ramineau uneori sa doarma in sat, dupa frica de ciini, cu tot ciomagul nelipsit al colegii mele, dupa asteptarea la intersectia bintuita de vinturi, zapada sau ploi si era frig nu gluma, dupa mersul in camionul mai cald, unde ne veneam putin in fire, ajungeam in oras, si iar mergeam pe jos pina acasa. Dupa ce tot calvarul se termina, ma astepta Michi, la orice ora ajungeam. Eram moarta de oboseala, dar Michi era intotdeauna odihnit. El de abia incepea: “de ce ai venit asa de tirziu, doar sedinta n-a putut sa dureze asa de mult. Cu cine ai venit, sau poate ai venit singura, si adevarul este ca nu intotdeauna camionul avea doua locuri libere si soferul nu putea sa lase o femeie noaptea in drum, asa ca astepta pina trecea un alt camion, ce ti-a spus soferul, ce i-ai spus tu, ce ati facut?”
Dar cum incercam toate raspunsurile care mi se pareau logice, nu era niciodata multumit. Dupa putin timp spunea ca ma iubeste si face asta din grija care o are pentru mine. Nu ma indoiam ca spune adevarul, si-l iubeam. Imi aminteam cum tata ma prevenea la inceput, ca asta nu e dragoste, este un om gelos si n-am voie sa ma marit cu el, il auzeam pe minunatul meu profesor de Psihologie, din liceu, cind ne spunea:” Daca o fata iubeste un baiat si o prietena o intreaba: ” ce- ai gasit la baiatul asta bilbiit?”, fata ii raspunde: “Bilbiit? Vai ce defect frumos!”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s