Lizuca

Era cea mai frumoasa fetita din cite au fost. Am numit-o Lizuca, dupa eroina din “Poiana Lizucii” a lui Sadoveanu. O leganam cind plingea si-i cintam toate cintecele care imi placeau, o data, cintecele studentiei la care mai visam, ca doar nu intelegea nimic. Ii vorbeam din primele zile, ca unui copil mare, imi raspundea cu aceeasi dragoste si se linistea. Michi, desi dorise mult copilul, nu putea primi sa fie pe locul 2, in grija si importanta data de mine. El avea nevoie, sa-mi povesteasca tot ce a facut in ziua respectiva, ce-au spus colegii lui, dar mai ales ce inteligent le-a raspuns. Eram intotdeauna de aceeasi parere cu el, ii apreciam mintea deosebita, cartile serioase pe care le citise inainte de a fi cu mine, era in continuare acelasi barbat frumos si bun, care nu stiu prin ce intimplare era sotul meu.
Nu intotdeauna era la fel. Mai era un Michi, si el vorbea cu tot dispretul despre parintii mei, care ” aveau multi bani” si nu ne ajutau, despre sora mea, Rita, care invata medicina, “o fata fara nici o calitate, care va fi acusi doctor”, iar el care avea toate meritele necesare, nu reusise la nici o admitere, din cauza ca n-a avut protectie, sau a avut ghinion. Poate avea pe undeva dreptate, dar nu suportam sa vorbeasca asa, de familia mea, si atunci, trecea iar la Michi bun si-mi reamintea cit de mult ne iubeste pe mine si pe copil. Imi toceam mintea cu “Michi bun si Michi rau”, dar de fiecare data mi se parea ca-mi vorbeste cu inima lui, care parea curata, cu toate probemele si esecurile trecute.
Imi povestea despre tatal lui, care a fost un om puternic, de ar fi rasturnat pamintul, daca ar fi trebuit, care cistiga bine si dona bani, la Sinagogi si Biserici, derpre asta am citit mai tirziu intr-un ziar, dar in special ajuta fete tinere sa-si faca zestre sa se poata marita. A murit la 49 de ani, l-au operat la cap, dar nici nu l-au mai cusut. Era perfect constient, si-a chemat baietii la patul lui si l-a rugat pe Michi de 13 ani, sa aiba grija de mama si de fratele mai mic de 6 ani. Murea si plingea. Grea era rugamintea lui pentru un copil de 13 ani.
Mama lui nu s-a recasatorit, pentru ca nimeni nu putea sa fie asa cum a fost tatal adevarat al copiilor ei. Michi vorbea cu lacrimi de emotii si se ruga mult ca fetita lui sa aiba tata. Viata lui se schimbase dupa ce murise tatal lui. Copii rai, si parinti inapoiati, nu-l mai voiau pe acest copil care nu intra in rind cu ceilalti- copil fara tata.
Isi facuse prieteni dintre oamenii maturi, cu multa cultura, de aceea cunostea atitea despre viata.
Lizuca a inceput sa vorbeasca de la 8 luni. Primul ei cuvint a fost “patura”. Aveam o patura cu multe culori aprinse, pe pat. Cind a implinit un an, era toamna friguroasa. Michi a pus picioarele patutului ei pe cite o caramida sa nu fie aproape de podea. Cind mama mea a venit intr-o zi sa steie cu ea, Lizuca i-a spus:”Uite bunica, patul are ghete”. Pantofii si bocancii erau pasiunea ei, aranja in sir toti pantofii mei si a lui Michi si cu fiecare pereche facea un inconjur al camerei, care probabil ii parea foarte mare.
Lizuca era desteapta, vorbea putin, nu stia sa rida, dar simtea tot ce se intimpla in jurul ei. Era un copil care merita orice investitie de timp. Eu ma pregateam pentru examenul de Definitivat in Invatamint, si totusi ii spuneam povesti a lui Creanga, Ispirescu, Andersen, Fratii Grimm, sau nascocite de mine. Iubea “Povestea babei si a mosului”. O lasam pentru mese ca nu voia sa manince. O intrebam ce facea gaina si fetita deschidea gurita in cerc sa raspunda:”oua” si ii bagam repede lingurita cu mincare.
Pe neasteptate, cum se intimpla de obicei, aceste evenimente, am primit o scrisoare de la mama lui Diamant. Ma intreba daca m-am casatorit cu doctorul care a venit la ea si-mi scria ca pleaca in Israel fiindca baiatul ei, are mare nevoie de ea. Michi s-a suparat ca i-am raspuns, dar eram obligata sa-i spun ca am o fetita cum sint numai in povesti.
Mi-am inchipuit ce s-a intimplat, frumoasa Revelina imi aparea acum altfel decit o crezusem, si-mi parea foarte rau, ca acest baiat bun, pe care l-am iubit, suferea. Nu stiam nimic concludent, dar nici nu aveam nevoie sa mai stiu, eu aveam ce mi-am dorit. Puteam sa nu-i spun lui Michi de scrisoare, dar credeam ca asta ma va pune in alta lumina in ochii lui. Parca nu mai era singurul care s-ar fi casatorit cu mine, cum imi spunea “Michi rau”.
A venit si terminul de definitivat. Fiecare eveniment nu trecea simplu, trebuia sa se termine cu ceva neasteptat, mai mult, decit neasteptat.
Am plecat la Iasi singura, cum eram obisnuita de fiecare data. Asteptam sa vad cu ce colegi ma voi revedea. Cu o seara inainte am ajuns la unchii mei, ca sa pot fi la 8 dimineata la examene. Materia era destul de grea, mai ales ca lucrasem la o scoala generala, pentru cei care lucrasera de la inceput la liceu, era mai usor. Intii am avut doua teze in scris, si apoi mai multe examene la oral, toate in aceeasi zi. La obiectul de Functii complexe de variabila complexa, a durat foarte mult. Eram asa de preocupata sa termin aceasta etapa, ca nici nu m-am gindit sa dau un telefon unchilor mei. Si ce sa le spun? Ei stiau ca sint la examene iar eu nu stiam cind se vor termina. Am trecut toate examenele, aveam un carnet in care profesorii ne treceau notele, la obiectele mele preferate, adica cele care nu erau legate de matematica, cum erau didactica si pedagogia, am primit 10, profesorul de pedagogie mi-a si spus, ca daca as fi facut facultatea de pedagogie, m-ar fi luat sa fiu asistenta lui. Ce deosebire este intre teorie, la care stiam totul si practica, unde nu reuseam! Am plecat pe jos, in semi- intuneric. Din nou mi s-a parut ca cineva ma urmareste si ca de obicei n-am intors capul. Cind am inceput sa urc scara spre primul etaj, unde locuiau unchii mei, Michi mi-a venit in fata. Au inceput iar vesnicele intrebari: “Ce-ai facut pina la ora asta? Unde ai fost, ca eu te-am cautat la Universitate si portarul mi-a spus ca nu mai e nimeni? De ce n-ai sunat toata ziua la unchi?” Nu aveam nici un raspuns. La urma mi-a spus ca a vorbit cu matusa mea si ea i-a ripostat: “Si ce? Parca tu n-o inseli?” Nu pot sa cred ca a vorbit asa dar…Mare e gradina Ta!
E foarte greu sa fii invinovatit mereu fara nici o vina, si sa nu gasesti nici o solutie.
Dar totul e bine cind se termina cu bine. De fiecare data revenea la “Michi bun” si-mi spunea ca nu are motive sa ma acuze, ca nimeni nu i-a spus nimic rau despre mine. Nu intelegeam de ce interprinde aceste repetate urmariri. Cauta un motiv sa se desparta de mine? Il intrebam daca vrea sa ne despartim si nu voia. Inseamna ca mai puteam spera ca-i voi dovedi cit sint de corecta.
In sfirsit, dupa examenul de Definitivat, am dat concurs si am intrat la un liceu in oras. Am scapat de naveta zilnica la tara, dar niciodata nu voi uita colegele de la care am invatat din bazele vietii.

Am fost invitata la o sedinta cu toti profesorii de liceele din judet, n-au venit chiar toti, dar linga mine statea Dina, colega mea de scoala, inca din clasa a cincea. Urma sa lucram la acelasi liceu. La capatul rindului, era profesorul nostru de geografie. Parca il vedeam in clasa. Preda foarte frumos, dar se bucura sa ne “incuie” cu cite o intrebare in special, ii placea sa dea note mici, elevilor buni. Ne scotea la harta si ne cerea sa aratam o tara sau un oras. Daca greseam si alunecam putin indicatorul peste tara vecina, sa zicem China de sud, ne striga: “Fugi de acolo ca te prinde Cean cai si!”. Statea linistit, cu fata zbircita si tinea o cirja in mina. Nu m-am putut opri si i-am trimis un biletel, care nu stiu daca a ajuns pina la el:
” Ai domnit pe harta lumii,
Ca un print cuceritor.
Astazi cauti greu un sprijin,
Intr-un biet indicator”.
Ma bucuram de colegii “noi-vechi”, unii au fost profesorii mei, sau au predat la clase paralele, unii mi-au fost colegi la liceu. Cel mai mult imi placea Dina. Intre 1 si 15 septembrie eram obligati sa mergem cu elevii la “munca voluntara”, fiindca taranii nu mai voiau sa munceasca pamintul. Dina cinta pe drum, impreuna cu elevii si ceilalti profesori tineri:
” Ceata lui Pitigoi, trece mindra prin zavoi.
Aoleu ce taraboi, cade unu, tipa doi”
Sau alt cintec:
“Unu doi, unu doi, muncitorii sint cu noi.
Si taranii sint cu noi, unu doi, unu doi.”
Au fost timpuri placute, pe care le-am trait cu toata intensitatea si nu le voi uita. Placerile sint mult mai putine decit neplacerile, de aceea se pot tine minte mai usor. Pacat ca acele timpuri placute, erau intotdeauna in afara casei mele, sau altfel spus, erau o compensatie pntru zilele care depindeau de starea lui Michi.
In ziua in care Lizuca implinea doi ani, pregatisem o masa cu bucate din care nu mai facusem niciodata: un curcan fript, legume la punga, prajituri si tort care nu putea lipsi in asa zi.
De dimineata, Lizuca s-a plins ca o doare un picior si cind a vrut sa se ridice in picioare, se tinea de patut, cu piciorul sting indoit in aer. Michi a adus imediat un doctor tinar, care deja promitea, s-a uitat la ea si a spus fara ezitare cuvintul cel mai ingrozitor pentru mine:”poliomelita”. N-am crezut, am alergat la alti doctori, dar toti au spus la fel. Fugeam in magazie, sa nu ma auda nimeni si imi tipam toata durerea. O vedeam pe Carmen si nu ma vedeam in stare sa trec ce-a trecut mama ei.
Am plecat la Iasi, erau acolo cei mai buni doctori din Moldova. Am dat un plic la profesorul care a consultat-o pe Lizuca, a internat-o in spital, dar n-a vrut sa ma interneze cu ea
Simteam nevoia lui Carmen si a parintilor ei. Cind am ajuns la blocul unde locuiau, vecinii ne-au spus ca sint cu totii la spital.
Carmen era sleita de puteri, nu putea sa vorbeasca. Mama ei ne-a povestit, ca in noaptea trecuta, cu greu au reusit doctorii s-o readuca la viata, toate organele cedau, din cauza statului permanent pe caruciotul ei. Ne-am intors la Dorohoi si peste citeva luni, Cornelia, fata dirigintelui meu, care mai invata medicina, mi-a povestit ca din intimplare, pe strazile Iasului, a vazut inmormintarea acestei fete fara noroc.
Spitalizarea la Iasi putea duce la un proces ireversibil, daca nu era sora mea acolo. Doctorul de salon, a avut mila de aceasta stagiara, care nu se putea dezlipi de patul Lizucii. I-a spus fara sa stie profesorul lui, s-o luam urgent acasa, ca seful vrea sa incerce pe copiii bolnavi, o operatie pentru studiul lui. Am alergat de cu noapte la Iasi, am cerut sa ne aduca fetita si cind am vazut-o, slabita si cu piciorul sting ridicat in sus, am inceput sa plingem, cu doctorii si surorile de acolo si am luat-o imediat acasa. Aveam masina, Trabant, care putea sa ne lase cu usurinta pe orice drum, de aceea, era cu noi vesnicul Nicusor care se pricepea la toate. Profesorul nu primise destui bani de la noi si n-a acceptat sa ma interneze cu fetita, dar oricum, fara Rita n-as fi stiut nimic. Cind au internat-o pe Lizuca, am semnat un formular, ca sintem de accord cu tot ce vor hotari doctorii, chiar si operatii. Era cel mai bun chirurg de copii, din Moldova.
Am plecat la scoala unde lucram, dar nu-mi puteam opri plinsul. Am avut noroc de o colega care cunostea pe directoarea Casei de Copii Orfani, din Dorohoi. Ea avea o fetita bolnava, pe care o trata un mare specialist din Bucuresti, doctorul Robanescu, si progresa bine. Directoarea a fost foarte draguta, ca o mama care trece aceeasi stare ca mine, mi-a dat adresa spitalului din Bucuresti si numele doctorului la care trebuia sa merg. A doua zi eram la el. Dupa consult, mi-a spus ca 99% fetita va fi bine, poate vor ramine ceva sechele dar de abia vazute. Lizuca continua sa tina piciorul sting in sus, era deja mai subtire si mai scurt decit celalalt. Niciodata n-am suferit statistica desi am fost obligata s-o invat. Ce-mi pasa mie ca sint 99% sanse, daca fetita mea ar putea avea ghinionul sa fie in acel 1%? Dar la spitalul doctorului Robanescu am intilnit mame cu copii care fusesera internati la Iasi, la spitalul unde o lasasem pe Lizuca, mame care desi dadusera destui bani si au fost internate cu copiii, acesti copii, de virsta Lizucii, fusesera operati de profesorul din Iasi si erau intr-o stare foarte grea. Boala aparuse din cauza unui vaccin gresit, cu care au fost vaccinati copiii din Moldova. Sora mea, cu bunatatea ei fara limite, mi-a salvat fetita.
A urmat un an greu, de munca zilnica. In trei saptamini, cit am stat la spital, am invatat sa-i fac gimnastica pentru intinderea tendonului de la calcii si repunerea lui in folosinta, masaje speciale pentru egalarea grosimii picioarelor, parafina calda, la o anumita temperatura, metoda de a insanatosi nervul bolnav sau macar sa posibiliteze preluarea functiilor lui, de nervi apropiati. Seara, Michi ii facea bai cu frunze de nuc si masaje sub apa, de la care iesea terminat. Am fost de doua ori cu Lizuca la sanatoriul 1 Mai, de linga Govora. Acolo am invatat alte metode, mai eficiente, de gimnastica in apele termale naturale, masaje speciale care antrenau mai mult muschii si nervii. Acolo am vazut minuni. Copii de diplomati, copii de seiki arabi, cu terenuri petrolifere, care nu s-au vindecat chiar de loc in toata Europa, faceau progrese fenomenale, sub mina personalului experimentat si datorita apelor calde care veneau de la un vulcan stins, pe care era construit Sanatoriul. Si Lizuca se vindeca putin cite putin. Dar tot acolo, intr-o seara cind brodam cu alte mame, conduse de o bunica, profesoara de lucru manual, am vazut ca dintr-o data, candelabrul salonului, care fusese o data un conac boieresc, se misca usor, o data cu perdeaua. Imediat am auzit la radio, despre cutremurul inspaimintator care in citeva minute a cuprins aproape toata tara si de vedetele pe care le iubeam, Toma Caragiu, Doina Badea si altii, care s-au pierdut pentru totdeauna.
Nu mai ramasesera sechele, de la boala Lizucii, decit degetul mare de la piciorul sting, putin micsorat, fata de cel de la piciorul drept. Am hotarit sa nu-i vorbim despre tot ce a trecut in copilarie, dar cred ca stia ceva, ca nu mergea niciodata cu sandale sa nu i se vada degetele.
Cind faceam curat si spalam podeaua, o puneam pe pat, sa nu ma deranjeze. Copil de 2 ani. Statea cuminte si o data mi-a spus: “Cind voi fi mare, eu am sa spal podeaua si tu ai sa stai pe pat, sa-ti bei cafeaua” Am trait si aceasta desfatare. Cind ma pregateam pentru lectiile pe care trebuia sa le predau, o puneam la o masuta cu bancuta speciala pentru copii mici, se juca, avea papusi si le imbraca, le dadea sa manince, intr-o liniste perfecta. Sora mea, care invata pediatria si facea practica si garzi de noapte in spital, spunea ca n-a intilnit asa un copil.
Lizuca a fost bucuria tuturor.

One thought on “Lizuca

  1. Am citit cateva capitole , si nu stiu de ce m a dus gandul la Cella Serghi, poate Michi…poate stilul scriei …oricum emotionant capitolul .Felicitari !

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s