Tara sfanta

Cind ne-am intors de la Govora, primisem aprobarea sa plecam in Israel .Nici nu apucasem sa spun la scoala, a venit in vizita in Romania, Primul ministru al Israelului, Menahem Beghin si Guvernul Roman, a aprobat plecarea la toti care au cerut-o, in semn de stima pentru marele intelectual, soldat si politician.
Era visul meu sa ajung in Israel. Eram sionista visam la tara fara gheata, zapada si vinturile puternice venite dinspre nord. Am spus mai inainte ca voi explica de ce am ales sa invat matematica. Pentru asta. Imi placea sa invat in aceeasi masura, Istoria, Stiintele naturale, Psihologia, pe scurt toate obiectele umaniste .Imi placea cel mai mult, Limba si literature romana.
Pretextul a fost ca vreau sa dovedesc ca prin munca perseverenta se poate reusi in orice, chiar daca n-ai talent sau urasti acest “orice”. Halal pretext! Motivul era ca matematica este singura limba universala care se invata in scoala. Pacat ca iubirea si artele, tot atit de universale, nu erau obiecte de studiu.
Am venit la scoala la care lucrasem, sa-mi iau Cartea de munca. Sefa mea de catedra m-a auzit cind am vorbit cu secretara. M-a luat intr-un colt si mi-a spus: “De ce n-ai vorbit cu mine despre plecare? Eu am prietene care au lucrat aici in scoala si-mi scriu lucruri de necrezut, ca elevii sint foarte obraznici, ii dau afara pe profesori din clasa, e imposibil sa lucrezi intr-o scoala” N-am crezut. Poate sint cazuri izolate si se intimpla in unele locuri. Si de ce credeam ca mie nu poate sa mi se intimple?

Calatoria cu avionul a fost scurta, in doua ore am aterizat pe aeroportul Ben Gurion. De sus totul parea extrem de frumos. Am intrat cu totii, 200 de personae nou venite, intr-o sala de asteptare mare, cu banci lungi. Niste soldate se invirteau in jurul unei masini care racea permanent un fel de suc, erau farfurii cu covrigei sarati si alte feluri de gustari, cu diferite condimente. Le pregatisera pentru noi, dar deocamdata fetele isi bagau in buzunare si plecau. Veneau altele, dar nici nu ne vedeau. Erau printre noi batrini, tineri si familii cu copii. Lizuca avea aproape 3 ani, era obosita si adormea sprijinita de mine, ca nu mai puteam sa ma misc. Speram ca ne vor lua mai repede, dar timpul trecea si nimeni nu era chemat nicaieri. Frumoasa primire!
Dupa mai multe ore, au strigat cite un nume, fara sa se tina cont de nimic. Erau cu noi niste prieteni din Botosani, fara copii si au intrat inaintea noastra. Dura mult, fiindca intii se intra la un om al Securitatii statului, care se purta cu noii veniti nu mai bine decit Securitatea romana, de atunci. Pe urma se intra la comisia de repartizare pe centre de absorbtie, in diferite orase. Noua ne-au propus Haifa, dar eu voiam Nateret. Auzisem ca acolo este un Centru cu cantina si eu trebuia sa invat multa ebraica, pentru a putea preda intr-o scoala. Nu voiam Haifa, si pentru ca era la mare si-mi era frica sa nu ma atraga prea mult marea si sa neglijez invatatul. Ne-au dat pina la urma Nateret, dar cind ne-am intilnit cu Ica si Adi, perechea din Botosani, am aflat ca ei s-au rugat sa primeasca Haifa, ea avind acolo singurul frate, dar au fost trimisi la Chiriat-Gat.
Apoi intram la soldate, ele ne complectau un act de nou venit, ne puneau intrebari intr-o limba necunoscuta noua si noi le raspundeam intr-o limba necunoscuta lor.
Chiar “Circul desertaciunilor? ” Inca din sala de asteptare, am inteles ca nu este vorba de locul visat, nu mai aveam ce face. Nimeni nu m-a chemat, a fost hotarirea mea sa vin. Poate se vor mai schimba impresiile mele, deocamdata simteam ca nimanui nu-i pasa de nimeni.
Aterizaseram la prinz si noaptea pe intuneric am ajuns la apartamentul nostru, la un bloc din Nateret. Dimineata, am intrebat-o pe Lizuca ce somn a avut. “N-am dormit de loc, tata a batut cuie toata noaptea” Cu citeva zile in urma, Michi intarise in cuie lazile noastre.
Mi-a placut orasul, mic si compact, simbata ne plimbam pe coline si lasam vintul sa ne zboare parul si hainele. La cursul de ebraica, profesoara se juca de vre-o saptamina cu:” Ce mai faci? Cum te cheama?” Am stat numai o luna in Nateret si ne parea rau ca parasim un oras linistit si racoros. Aveam acolo si doua verisoare, cu care ne-am simtit foarte bine. Plecam la Beer Sheva, capitala Neghevului. Incepea un curs pentru profesori de matematica si asta insemna ca am avut noroc, fiindca aceste cursuri se deschideau foarte rar si fara diploma de absolvire a cursului, nu se putea lucra in invatamint. Ma intreb acum de ce mi-a trebuit invatamint? Puteam alege atunci alte posibilitati, dar nu, invatamintul e greu dar pentru mine era mai importanta rasplata muncii, cind elevii reuseau.
Cit timp am stat la Nateret n-am scris nici o scrisoare in Romania. Ce sa scriu? Cita nepasare din partea celor vechi am gasit? Fiecare ne povestea cum se traia in corturi, cind a venit el in tara si cum noi primeam de toate, fara sa fi facut nimic si inca nu eram multumiti. De cum ajungeau in Israel, noii veniti incepau sa se intereseze ce masina sa-si cumpere, ce obiecte electrice, apartamente, cu dreptul care il primeau noii veniti, de-a plati jumatate de pret, si cei vechi nu iubeau aceste avantaje. Spuneau: “Un nou venit este ca un sugar: plinge si progreseaza”. Eu nu plingeam, fiindca nu aveam cui sa pling. Greselile se platesc.
Tata scria speriat, familiei lui: “Ce se intimpla cu copiii mei, de ce nu scriu? Poate s-au aruncat in mare, sau inaintea trenului?”
Noi nu ne puteam permite luxul Anei Carenina. Aveam de crescut un copil, si doream sa fie un copil fericit, cu mama si tata.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s