Spitalul

Romanul in gazda continua…

Dimineata stateam toti pe scaune intr-o sala si doctorul sef al sectiei incuraja pe fiecare sa vorbeasca, despre ce voia, cum se simte, cum a trecut ziua anterioara si toti ascultau cu cea mai mare seriozitate, atenti, daca puteau sa-l ajute pe cel care vorbea, cu un sfat din propria lui experienta. Dupa sedinta, fiecare doctor primea in cabinetul lui, pacientii care apartineau de el, urmarea daca tratamentul da rezultate, starea fizica si psihica a celor primiti. Era vorba si de starea fizica. Cei care erau in situatia de acces de panica si anxietate, cum fusesem eu, aveau muschii incordati, nu puteau merge drept si tineau miinile lipite de corp, indoite la articulatia cotului si antebratele inainte, la unii le tremurau buzele, sau mergeau fara nici o tinta vorbind. Dupa discutiile cu bolnavii, doctorii se adunau la sedinta cu profesorul, daca era nevoie, chemau si cite un bolnav.
O data m-a chemat profesorul Falic. A fost cam aspru cu mine, cel putin asa mi s-a parut. Cu citeva zile in urma, i-am spus doctorului meu ca refuz sa mai iau tratamentul. Nu puteam sa citesc, imi fugeau toate rindurile de pe foaie si stiam ca in curind va trebui sa citesc mult. Macar sa-mi dea o pastila mai slaba, mi se parea ca pastilele recomandate, erau prea puternice pentru mine si mai tirziu am vazut ca am avut dreptate. Doctorul sustinea ca neputinta de a citi, de care ma pling, este de la boala si pastilele ma ajuta. Eu ma cunosteam dintotdeauna cel mai bine. Ce boala aveam? Linga cuvintul “diagnostic” era un semn de intrebare, care va continua mult timp. O mare problema cu care se lupta doctorii, este cind pacientii se cred sanatosi si nu vor sa continue tratamentele. Eu nu credeam ca am vre-o boala. Trecusem o mare oboseala si in acelasi timp o mare frica. Ei trebuiau sa ma lase sa ma odihnesc in locul acela, unde nimeni nu putea sa-mi faca nici un rau. Atit. Dupa o pauza in viata hartuita pe care o traiam de mult timp, nu voi mai avea nimic. L-am intrebat pe profesor de ce a avut nevoie de lectia de “integrala”? Mi-a spus ca el nu pricepe nimic din matematica, dar are un prieten care preda matematica si i-a dat foaia scrisa de mine, ca sa urmareasca starea in care eram. Deocamdata, nimeni nu stia prea bine ce se intimpla in jur. Mi se parea citeodata ca un bolnav se preface dar e perfect sanatos, ca vrea numai sa obtina niste avantaje de la fabrica unde lucra, sau din alte parti. Stiam ca nu tot ce spun sau gindesc este de la mine, era o parte primita de la Michi, dupa atitia ani impreuna, sigur ca el ar fi spus acest lucru.
Intr-o seara stateam pe un scaun in sala cu televizor. L-am vazut pe presedintele Egiptului, Anuar Sadat, dupa incheierea pactului de pace cu Israelul, l-am vazut in fata unei coloane de sldati egipteni, cind o singura impuscatura l-a dat jos, pentru totdeauna. Dar nu eram sigura ca vad o scena reala, s-au intimplat prea repede aceste fapte si apoi s-au reluat, dar nu puteam concepe ca cineva sa distruga un om atit de mare.
Michi a fost un timp la o sectie inchisa. La inceput, si el a vorbit de droguri. Din ce mi-a povestit mai tirziu, l-au pus in fata unui sir, format din toate surorile care lucrau acolo si i s-a cerut sa spuna care-i place mai mult. Grozave sisteme de a intelege un bolnav. Un om politicos, chiar fiind intr-o stare de surescitatie maxima, nu poate jigni femeile. Psihologii au inca multe de invatat. Dar nu eram sigura ca lucrurile s-au petrecut asa cum spunea el. Din ce au povestit alti internati, Michi a vrut sa-si faca rau, sa se loveasca de pereti, de podea, probabil ca intelegea ceva din starea in care era si nu voia sa continuie. L-au legat, sa nu-si pericliteze viata si spre dimineata le-a spus celorlalti ca el poate sa faca orice pentru ei el este Dumnezeu. Dupa un timp a inceput sa vina sa ma viziteze si am inceput sa ne plimbam prin curtea din spatele spitalului, unde erau crescute buruieni, ne simteam ca niste descoperitori, in aerul placut. O luam si pe Monica, fata draguta din camera cu mine. Am descoperit ca vom lucra impreuna, la universitate, la aceeasi sectie, ea facea Masterat in calculatoare. Vorbea putin, dar si eu si Michi ne-am legat mult de ea. Rudele care m-au vizitat in perioada aceea, credeau ca asa voi ramine, chiar cei care aveau pregatire medicala nu credeau ca-mi voi reveni. Intr-o zi au adus-o pe Lizuca. Ma privea si nu spunea nimic. Niciodata nu spunea nimic. O intrebam citeodata daca nu are nici o problema la scoala si ea imi spunea ca nu se poate fara probleme, dar ea nu povesteste, ca sa-si rezolve singura dificultatile, ca nu intotdeauna vor fi parintii linga ea, s-o ajute.
De fiecare data ma intorceam pe aleea pe care am mers prima oara, imi placea mult gradina din adincuri, ieseam uneori pe strada, era portar, dar iesirea era libera. Ma uitam la coloanele care sustineau cladirea coloane solide, pe care le voi recunoaste mai tirziu in filmul chinezesc, pe care l-am vazut la televizor, in salon, impreuna cu Lizuca, Felinarele rosii, ultima scena, cind eroina principala, se plimba in nestire de la o coloana la alta a casei din care era alungata. Timpul trecea, dar nu stiam de cimd eram in locul acela. Sinl locuri unde timpul nu se poate masura, fiindca toate orele trec la fel in fiecare zi. Intr-o dimineata, m-am dus la telefonul public si am sunat-o pe Ana, secretara de la Facultatea de matematica, s-o intreb cind trebuie sa incep sa predau. Nu mai era mult, aveam la mine cursul de Calculus, al lui Thomas, in engleza. Eu invatasem putina engleza cu o femeie venita din America si maritata cu unchiul lui Dina, colega mea de scoala. O fata internata, care stia putina engleza a inceput sa citeasca impreuna cu mine. Trebuia si sa inteleg materia si exercitiile, pe care urma sa le rezolv cu studentii la seminar. Ma gindeam ca aproape intotdeauna am lipsit de la seminarii si acum primeam pedeapsa sa merg. Dar era cu totul altceva, nu aveam alta munca.
O data, la sedinta, a venit un doctor de la alta sectie pentru ca doctorul nostru lipsea. Cind a ajuns rindul meu, am spus ca vreau sa incep sa lucrez chiar de a doua zi. Docrorul a spus “bine” si a trecut la urmatorul. A doua zi, la ora stabilita cu Ana, am intrat in sala de seminar, dupa cum imi notasem in program. A mers foarte bine, fiindca era materia din primul an de universitate, la Iasi, unde invatasem la un nivel mult mai inalt la Calcul diferential si integral, cu un mare profesor, Nae Gheorghiu, fata de obiectul “Calculus”, la facultati ca economia, mecanica, medicina si altele. Nu ma mai deranja engleza. Matematica este o limba simpla, formule, cifre, litere grecesti, in rest trebuie numai sa gindesti. Dupa ore, m-am reintors la spital. Toti erau cotrariati, docorul care participase la ultima sedinta a inceput sa ma certe. Cum am plecat de la spital, fara sa-mi aprobe nimeni? I-am amintit ca i-am spus la sedinta ca merg la lucru si el a raspuns “bine”. “Eu am spus bine ca vrei”, mi-a replicat. “Domnule doctor, dumneata ai deaface cu oameni nu chiar normali, dupa cum stii, si inca spui vorbe cu mai multe intelesuri?”,m-a uimit raspunsul lui, neserios. De atunci am continuat sa lucrez si sa ma intorc la spital. Pe Michi deja il eliberasera, sa continue insanatosirea in “cadrul societatii”. Nu i-a fost usor, a fost o greseala sa-l trimita inainte de a se reface. A avut noroc. Cind a ajuns acasa a gasit masina cu geamul spart, fara radio si inca niste obiecte furate. A trebuit sa mearga la militie, sa dea o declaratie, la societatea de asigurari, la garaj, sa faca reparatiile si toata activitatea asta enervanta, fiindca orice stricaciuni la masina sint enervante, i-a linistit putin starea de tensiune in care era. Mie imi era bine in spital si nu voiam sa ma intorc acasa. In tot acest timp, copiii erau la o familie care tinea copii cu plata, de la Sectia sociala a Primariei. Vizitam copiii, dar imi era tare frica sa-i iau acasa, dupa ce m-au eliberat. Un an copiii au locuit la familia aceea. Mai erau acolo 3 copii, a caror mama era la inchisoare pentru falsificari de acte si cecuri, iar tatal copiilor lucra si nu se putea ocupa de ei. Desi unul dintre frati era mai mare decit Lizuca cu un an, ea era reasponsabila afara de toti copiii si trebuia sa primeasca pe unul dintre frati, care nu putea merge si il aducea un sofer de la o gradinita speciala. Lizuca nu s-a schimbat prea mult in acest an, dar Eugen s-a dovedit a fi la o virsta critica, intre 2 si 3 ani, i-a fost greu sa fie printre straini si fara a sti de ce.
Michi voia copiii acasa, se ruga de doctori sa ne ajute sa-i primim, dar mie imi era frica. Pina la urma, doctorul m-a eliberat si de frica, Eugen avea 3 ani, nu mai era un sugar, de ce sa ma tem? Am facut bine ca l-am ascultat pe doctor, ca daca mai trecea un timp ar fi fost greu sa primim copiii inapoi.
Aveam mult de invatat, 4 cursuri de calculatoare, pentru anul 3, cind eu nu invatasem cursurile de baza, din primii ani. Lui Michi nu-i convenea situatia asta, trebuia sa se ocupe de copii in lipsa mea si asta el considera ca este numai treaba de mama. Dar si pentru mine era greu, trebuia sa invat pentru cursurile mele, pentru seminariile pe care le predam, sa ma ocup de casa si copii. Imi placea munca la Universitate, studentii nu se mai comportau ca elevii si nu se mai punea problema de educatie. Ma simteam bine cu ei, ma vedeam pe mine si prietenii mei, la virsta lor. Cartea de Calcul diferential si integral, a lui Demidovici, pe care o adusesem din Romania, m-a ajutat foarte mult, mai ales cind profesorii care predau materia teoretica, erau veniti din Rusia si aceasta carte era manualul lor de predare si din ea dadeau teme pentru acasa. In schimb, nu ma interesa de loc sa progresez in lucrarea pe care o primisem. Stiam ca-mi lipseste orice talent si ca de loc n-as fi putut face o munca de cercetare, care presupunea participare la colocvii in tara si strainatate. Lucruri care pentru altii erau cele mai placute, pentru mine erau imposibile. Eu aveam dreptul sa-mi las familia si sa plec la un Congres? Multumesc, nu. Cu un sot ca Michi, era o aventura sa plec la lucru. Simteam intotdeauna din spate, 2 ochi atintiti asupra mea. Si nu intelegeam, de ce eu sint cea urmarita, atitea femei frumoase puteau merge libere pe strada, fiindca nu si-au ales un sot care sa le daruiasca niste copii frumosi si sanatosi. Eu am vrut mult copii, dar nu copii care sa poarte ochelari. Am cerut prea mult?
Imi iubeam copiii si voiam sa le arat cit mai mult dragostea mea, dorinta de a fi cu ei, imbratisari si sarutari primeau la orice ora din zi. Credeam ca am reusit sa fiu o mama asa cum mi-am dorit, dar intr-o dimineata, inainte de a pleca la gradinita, l-am intrebat pe Eugen ce ar vrea mai mult sa primeasca de la mine si mi-a raspuns: “caldura”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s