Sport

Romanul continua…

In acest timp Michi invata la Institutul de sport. In Romania invatase la scoala de antrenori de tenis, acolo erau niste probe obligatorii pentru intrare la facultatile de sport, pe care el nu le putea trece cu toata conditia fizica foarte buna pe care o avea. In Israel nu se punea vorba de un nivel nici macar asemenator. L-au primit imediat. Asta imi aducea ocupatii noi, eu trebuia sa citesc toate cartile de sport si sa fac rezumate, pe care Michi le invata vre-o doua ore inainte de examen si avea printre notele cele mai mari. Imi placea aceasta activitate, asa cum imi placea sa invat orice materie in afara de matematica.
Profesorul cu care incepusem lucrarea de doctorat, parasise tara, se intorsese in America. N-a fost nici pe departe ce crezuse el.. M-am bucurat ca am scapat de ceva care nu ma atragea de loc, faceam numai seminarii, mai lucram la un Institut de subingineri, si eram mai libera sa ma ocup de copii. Lizuca facea tot ce-i ceream, fiindca nivelul de invatamint in scoala generala era sub orice critica. Nu stiau sa inmulteasca doua numere cu mai mult de o cifra, iar la impartire profesorul ii lasa sa lucreze prin orice metoda voiau, metoda mamei lui Ianiv, sau a tatalui lui Eran. Bineinteles ca amindoua nu erau corecte. Aveam de obicei discutii lungi cu Lizuca, visul meu era sa inteleaga cu adevarat realitatea si sa ajunga mai sus decit mine. Uneori ii puneam intrebari la cazuri care se judecau la tribunal, auzite sau citite in ziar. Biata fetita, imi spunea ca ea nu este decit un copil de unde sa stie ce trebuia sa hotarasca un judecator? Atunci o obligam. “Capul omului este dat ca sa gindeasca si nu ca sa nu-i curga ploaia direct in git. Eu nu-ti cer sa-mi raspunzi cum a gindit judecatorul, spune-mi numai cum gindesti tu.” Raspunsurile ei erau foarte apropiate de cele ale judecatorilor. Mai tirziu m-a acuzat, ca i-am cerut sa se gindeasca la lucruri care depaseau virsta ei, care i-au rapit o parte din copilarie si s-a maturizat prea devreme. I-am raspuns ca sint oameni care nici la 30 de ani si nici la 50, nu sint maturizati, sa pretuiasca maturizarea ei timpurie, fiindca era un fapt adevarat, iar copilaria nu i-a fost influentata cu nimic, a sarit si ea coarda, a sarit guma, incit o data cind copiii se jucau si mai toti parintii erau afara la racoare, am vazut-o cu totii pe Lizuca, sarind cu capul direct spre piatra asfaltului. Ni s-a oprit respiratia, dar a avut noroc, nu s-a intimplat nimic, nici macar o vinataie.
Eugen, care incepuse scoala, era deja fenomen. Nu intelegeam de ce colturile foilor din caiet, din partea de jos, erau mai tot timpul rupte, pina cind intr-o zi a uitat sa rupa coltul si am vazut ca acolo punea invatatoarea un “x”, cind nu facea corect lectia. Michi lucra o jumatate de norma la o scoala generala. Irina a venit in vizita la noi si se plingea tare de galagia de nesuportat in clasa. Ma plingeam si eu, fiindca mai lucram in plus ca loctiitoare la o scoala. Cind l-a intrebat pe Michi cum de el nu se plinge, i-a explicat: “Eu lucrez la o scoala de surdo-muti.”
In anul urmator, a trecut la o scoala de cpii normali, la fel de obraznici si galagiosi ca toti copiii care pot tipa. Au fost citeva accidente, un copil a cazut de pe o banca, apoi un alt copil a pus piedeca la o fetita de clasa intiia, care a facut o comotie cerebrala. Au inceput sa se plinga copii ca sint batuti, la orele de sport, lucru care nu era adevarat, nu i-a batut pe copiii lui niciodata, desi Eugen ar fi meritat de multe ori. Michi argumenta, ca la un copil toate organele interne sint aproape unul de altul si din greseala, daca il lovesti, poti sa-i distrugi ceva important. Se plingeau parinti, ca la orele lui nu exista disciplina. Directoarea a inceput sa trimita plingeri, unele indreptatite, majoritatea nu, la Inspectorat. In una din zile, fara sa anunte nimic, a venit inspectorul pe probleme de sport, sa asiste la o ora. Michi pregatise ora foarte frumos, cu exercitii diferite, pe statii, dar cind au intrat inspectorul si directoarea, elevii n-au vrut sa faca nimic. Inspectorul a hotarit sa-l scoata din invatamint si pentru asta trebuia inca o recomandare. Al doilea inspector era fostul sef al institutului unde invatase Michi, un om bun care l-a protejat, l-a inteles si l-a ajutat mult, dar cind doi vor sa pleci, ce mai putea el sa faca?
Inexplicabil, dar se facea ca cine iesea vinovat intotdeauna eram eu. Situatia era destul de incordata, asa cum a fost la iesirea din fabrica, au urmat un sir de crize, nu lua citeva zile medicamente si iar ajungeam la spital, il atrageam cum puteam, ajutata de Lizuca si el mergea cu conditia sa venim cu toata familia sa ne internam, fiindca toti sintem bolnavi. Sigur ca nu voia sa fie singur, si era in siguranta, cu familia lui. Pentru prima oara am reusit sa inteleg ce se intimpla. L-am rugat pe doctorul lui sa-mi explice, cind spune adevarul, cind ma lauda si ma iubeste, sau invers, cind nu trebuia sa se casatoreasca cu mine? Doctorul mi-a spus simplu, ca Michi spune intotdeauna adevarul, doar ca “adevarul” lui are doua fatete. Citi ani mi-au trebuit sa-l cunosc pe Michi adevarat? Oare nu puteam sa stiu si singura daca as fi acceptat sa cred? Mi s-a intimplat ceva asemanator cind am citit nuvela lui David Grosman, Nebunie. Chiar titlul era destul, dar n-am putut s-o las din mina pina n-am terminat-o, numai fiindca nu voiam sa cred ce intelegeam foarte bine, din citirea lecturii si speram ca pina la sfirsit, voi vedea ca totul se va termina cu bine si m-am inselat. La noi nu se punea problema de sfirsit, impotriva tuturor sansalor, mergeam inainte si speram sa-l conving ca-l iubesc si nimeni altul nu ma intereseaza.
Intre timp gasisem de lucru la o scoala militara de aviatie.
Lucram foarte mult, eram dimineata la scoala, la prinz la Institutul de subingineri si seara tineam seminarii la Universitate. N-o faceam pentru bani, singurul lucru pe care mi-l doream, era un post sigur, intr-o tara in care nimic nu era sigur. Cind am inceput sa lucrez la aceasta scoala, era ca si cum am descoperit o oaza in desert. Elevii erau mai disciplinati, imbracati in uniforme de armata, dimineata cind intra profesorul in clasa, elevii se sculau in picioare si seful clasei striga: “atentie!” Profesorul le dadea liber, sa se aseze. Asta imi amintea cum cintam dimineata la prima ora, Imnul, si la plecare Internationala. Cel putin cintam fericiti, fiindca se terminasera orele de scoala.
Colegii de catedra erau tot noi veniti, din Rusia sau Romania. M-am imprietenit cu ei foarte repede. Ne legau aceiasi Carpati, in care plecam o data in excursii si aceleasi cravate de pionieri, de care am fost mindri si plini de sperante.
Incepusem si eu o data cu dreptul. Cu ajutorul colegelor am invatat reguli generale, fara de care n-as fi reusit. Lui Maria i-a placut de mine fiindca ma imbracam pe gustul ei, si-i era greu sa fie singura care isi pune o brosa cu citeva floricele, un costumas sau o fusta care sa-i dea o nota mai tinara. Dupa observatiile care mi s-au facut la scoala dinainte, unde mergeam in ginsi, pantofi de sport si citeva bluze in patratele, am hotarit sa ma imbrac mai variat. Maria spunea: “Elevilor le plac profesoare tinere si frumoase. Noi nu mai sintem chiar asa de tinere, cel putin sa ne imbracam cu haine cu care sa aratam mai bine.” Lui Michi nu-i convenea sa ma imbrac prea frumos la scoala, el voia sa ma imbrac bine numai cind sintem impreuna. Eu nu ma uitam de data asta la parerile lui, voiam sa fac totul ca sa reusesc. In una din primile zile, am iesit in pauza dimtr-o clasa, alaturata de clasa lui Maria. I-am spus ca am avut probleme cu citiva elevi si vreau sa iau legatura cu comandantul cursului. Am avut mare noroc. Ea mi-a explicat ca nu am voie sa ma pling la comandanti. Problemele mele trebuie sa le rezolv singura. Comandantii vor sa nu fie deranjati, sa stea in camera lor racorita si sa faca numai strictul necesar.
Mai tirziu am fost si diriginta si am avut o clasa foarte draguta, i-am iubit pe copiii mei si faceam totul ca sa-i ajut. Plecam cu Ana in vizite la elevii nostri, nu numai in Beer Sheva, ci si in orasele din imprejurimi, pe unde locuiau. Parintii ne primeau frumos, fiecare se straduia sa ne serveasca din mincarurile specifice tarilor de unde venisera. Cea mai buna a fost Mufleta din Maroc. Asta se facea in prima zi dupa pasti, de Mimuna, o sarbatoare a celor veniti din nordul Africii, dar pentru noi, mama lui Tomer a facut-o special. Parintii erau mai interesati decit elevii in reusita copiilor lor.
Intr-o zi Comandantul bazei a trimis un soldat sa ma cheme la biroul lui. Ana si Maria au sarit imediat de pe scaune, sa ma insoteasca. La parter, ne-am intilnit cu al patrulea profesor de matematica. S-a mirat unde mergem asa in graba. Ana i-a spus de motivul grabei spre comandant si s-a alaturat si el. Profesorul Nisim era cel mai vechi profesor din Beer Sheva. Venise din Irac si pe vremea lui era un singur liceu in oras, cu una sau doua clase paralele si se bucura de o reputatie deosebita, aproape toti oamenii originari din Beer Sheva, au fost elevii lui. Cind ne-a vazut comandantul pe toti, a ridicat o sprinceana dupa obiceiul lui. Era si un om foarte bun, nu numai destept. Nu intelegea ce cauta intraga catedra in biroul lui. “Eu am chemat-o pe Daniela, fiindca pregatesc acum formele ei de definitivat in scoala si imi lipseste numarul ei de identitate.”
Unde se mai gasesc asa oameni, decit cei educati intr-o societate in care fiecare om este respectat chiar numai pentru entitatea lui de om.
In prima zi de scoala, dupa ce cunoscusem colegii, la sedinta de inceput de an, scriam in autobuz.
RUGACIUNEA UNUI NOU VENIT
Cine sint “eu”, care vreau sa rastorn o lume,
Care vreau sa adun religiile sub un singur nume,
Care-Ti promit ca vom fi mult mai buni, de miine,
Lasa-ne sa construim Turnul Bavel pina la Tine.
Eu, Care trudesc, asa cum mi-Ai poruncit, mereu,
Sa platesc cu sudoarea Pacatul cel greu.
Te rog invata-ma cum sa reusesc
In tara promisa prin graiul Ceresc,
Sa-l conving pe aproapele meu pamintesc,
Sa-mi dea voie si mie, aici sa traiesc.
Dar problemele cu Michi erau departe de sfirsit. Avea uneori crize, chiar asa, fara motive, si atunci privirea lui ma fixa, ma patrundea, mi se parea ca-l vad in prima zi, cind ne-am cunoscut, dar spre deosebire de acele timpuri, imi era frica de el, nu stiam la ce sa ma astept, la un monolog despre nimic, sau o comportare brutala. Ma culcam in salon, pe canapea, sa fiu mai departe de el, dar dupa ce stingeam lumina si credea ca dorm, venea tiptil pina la canapeaua mea si ma atingea usor pe picioare sau pe corp, ca si cum atingerea venea din alta lume, poate de un sfint, sau diavol. Alteori, cind ma intorceam de la lucru inaintea lui, gaseam pe masa din bucatarie insirate, o colectie de cutite, primite cadou de la femeia care o crescuse pe Lizuca, toate ordonate de la cel mai mic pina la cel mai mare. Nu stiam sa-mi explic la ce s-a gindit cind a facut asta. Ma ameninta ca o sa ma omoare? Mai tirziu am inteles.
“Nu cerceta aceste legi,
Ca esti nebun de le-ntelegi”, a scris Eminescu si cu cita dreptate!
Ii povesteam prietenii mele de la scoala, Maria, care era buna si inteligenta, dar niciodata nu mi-a spus ca trebuie sa ma despart de Michi.
Dupa ce iesisem din spital, am continuat sa fim in control si sustinere , la o psihologa a spitalului, Natalie, la aceeasi psihologa amindoi, dar in zile diferite, era o prima faza de ajutor, trebuia sa fim mai tirziu impreuna, la discutiile cu ea. Mie mi-a placut Natalie, asa cum imi placea sa ascult si sa primesc, de la oameni care aveau alta mentalitate decit a mea, care mi se parea logica. Ea mi-a spus dupa dosarul meu, ce pastile mi-au dat la inceput, la internarea in spital si am facut bine ca am refuzat sa le mai iau. Am incercat o data, cind eram nelinistita, sa iau o pastila din acelea si mi-a fost tare rau.
Discutiile cu ea incepeau din copilarie, ea numai ma incuraja sa vorbesc, gaseam singura greseli, sau anumite comportari incorecte ale mele, care ma indepartau de cei cu care am fost aproape. Pe Michi l-a intrigat Natalie, incit a cerut sa-i schimbe psihologa. A venit de la ea cutremurat. “Auzi ce poate sa spuna o specialista, ca mai exista o cale de a ne rezolva problemele, sa ne despartim. Are dreptul cineva, care e pus sa ne ajute sa ne ajute, sa pomeneasca despre divort?” Mi s-a parut firesc ca cineva sa ridice acest subiect, pacientul putea sa fie de acord cu asta, sau nu. De ce nu mi-a spus mie nimeni despre aceasta posibilitate?
Da, mi-a spus si mie, fratele lui tata, Rami, cind a venit o data acasa la noi, sa vada ce facem. M-a chemat numai pe mine la masa din bucatarie si a incercat sa ma lamureasca sa nu mai ramin cu Michi, nu este bine pentru mine si daca eram de acord, el putea sa ne divorteze imediat. N-am acceptat propunerea, il iubeam pe Michi, nu concepeam sa traiesc fara el. Dar ce mai inseamna “iubire”, in conditiile in care traiam?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s