De ziua mamei

Nu exista un loc pentru mine, in lumea asta. La aceasta scoala de aviatie, se organiza o data pe an, cam la inceputul anului, o seara speciala la care participau toti lucratorii angajati de armata si toti soldatii, care predau obiecte profesionala, legate de avioane, ei fiind si comandanti de cursuri, bucatari, soferi, infirmieri bibliotecari, magazioneri si tot ce mai avea nevoie o unitate militara. La aceasta conferinta vorbea numai colonelul, care conducea unitatea. Daca era nou, ne spunea despre crezul sau, unii erau optimisti, altii credeau ca aici va fi intotdeauna razboi, vorbeau despre educatia primita, in deosebi in scoli militare, despre activitatea lor in armata. In primul an al meu in scoala, s-a prelungit mult conferinta, comandantul isi incheia activitatea.
Cind am ajuns acasa Michi deja intrase in criza. Degeaba ii spuneam ca n-am venit singura, Ana sefa catedrei de matematica ne lua in fiecare zi de acasa, cu masina ei, pe mine si pe Maria si la toate activitatile in afara orelor, la fel. Ea ma aducea pina acasa chiar daca trebuia sa faca un ocol, ridea de insistentele mele sa ma lase pe drumul ei, aproape de casa. “Ce importanta are? Masina mea merge.”. I-am spus lui Michi, daca voia, sa telefoneze la sotul lui Ana, sau Maria sa intrebe la ce ora au ajuns, dar asta nu era pentru el, ca deobicei, nu se putea dezonora cu asemenea intrebari, putea numai sa ma necajeasca pe mine, parca eu cautam asa niste sedinte lungi.
Altadata, comandantul in functie, a tinut o sedinta in cancelarie si a jignit o profesoara cu experienta multa si mai in virsta decit celelalte, care erau cam de virsta mea. Toti am fost de partea ei si comandantului nu i-a pasat sa ne vorbeasca fara nici o urma de etica, la adresa tuturor. Atunci s-a stabilit ca ne adunam acasa la o colega, a fost chemat si reprezentantul sindicatului nostru si vom face totul sa-l obligam pe domnul colonel sa plece. Asta n-a fost chiar usor, trebuia scrisa o scrisoare foarte cuprinzatoare si sa fie semnata de toate cadrele didactice. Si iar a durat mult, si iar Michi era intrat in criza, cind am ajuns acasa. De ce n-am telefonat ca intirzii? De loc nu m-am gindit la asta. Eram vinovata? Dar de unde stiam eu cind se va termina, sedinta aceea neobisnuita? Inca mai credeam ca-l voi gasi dormind. Crizele astea si altele asemanatoare se incheiau cu certuri, tipete, uneori mergeam noaptea sa ma pling la militie, de unde veneam insotita de un militian, stiam ca este singurul lucru care il sperie, dar pentru asta trebuia sa pot iesi din casa. Daca starea lui era sau putea deveni periculoasa, masina militiei il ducea la spital. A doua zi, plingeam la scoala, in orele libere, sau la Universitate, cind pazeam la un examen. Ana, sefa de catedra, incerca sa ma ajute, imi povestea din experienta ei. Si sotul ei era gelos. O data, cind trebuia sa plece cu clasa la care era diriginta, la Eilat, sotul ei s-a opus. Nu era de acord sa-si lase cu el copiii si sa plece. Sint indatoriri pe care le au profesorii, de care nimeni nu tine cont, dar care pot crea o tensiune intre soti. Ana a iesit pe usa si i-a spus “La revedere” Cind s-a intors dupa 3 zile, el era cel mai fericit s-o vada si si-a cerut scuze, ca de fapt i-a fost frica sa nu se imbolnaveasca sau cine mai stie ce.
O data de Ziua mamei, ofitera care se ocupa de educatie in scoala, o fata de 19 ani ne-a organizat o zi, care a fost dintre cele mai frumoase zile ale mele, cea mai frumoasa zi care nu era legata de familia mea. Am plecat de dimineata cu un autobuz al armatei, toate profesoarele din scoala, la Tel Aviv. Am inceput cu un salon de cosmetica artistica, unde veneau numai vedetele de cinema, sau televiziune, am continuat cu o specialista care ne-a aratat un film cu femeile de pe tot globul si din toate timpurile, ce chinuinte treceau ca sa arate frumoase, in societatea lor: isi gaurea nasul sau burta, ca sa-si puie inele, se ardeau cu fierul inrosit sa-si faca anumite semne, isi faceau taatuari. Apoi am mincat prinzul, compus din feluri de mincare din care nu gustasem sau nici nu stiam ca exista. Specialista noastra ne-a luat in alta clasa, unde ne-a explicat cum fiecare femeie, dupa culoarea tenului, a parului si a virstei, se incadreaza in unul din cele 4 anotimpuri ale anului. Pe mine m-a clasificat la “vara”, mi-a pus materiale de culoarea griului copt, a cerului albastru-gri, al frunzelor de un verde sters si toata lumea a fost de acord cu ea. A scos apoi din geanta, diferite ornamente ieftine dar de efect, care se puteau pune pe o rochie, la un simplu fularas la git, sau la pantofi.
Surpriza cea mai mare, a fost cind ne-a prezentat pe cel mai renumit cititor in palma din tara. El ne-a invitat sa intram cite una in camera lui, si numai cine voia.
Am vazut ca cele care intrau erau uimite de lucrurile aflate, am intrat si eu. La inceput mi-a spus citi copii am, pe urma a “vazut” ca nu voi ramine mult timp la locul meu de munca. Asta m-a speriat cu adevarat, imi era bine in sfirsit, si sa plec? El a observat schimbarea brusca a fetei mele, si m-a asigurat ca nimeni nu-mi va cere sa plec, eu voi pleca din motive personale si voi fi multumita.
Mi-a mai spus, ca am talent sa scriu si de ce nu fac nimic cu aceasta calitate?
Eu nu pot decide daca a avut dreptate, dar sigur, scriu aceasta lucrare cu multa placere si vointa, chiar cind scriu despre lucruri triste, sper sa vin cu ceva in ajutor, pentru cei ce vor citi. Feriti-va de situatii si oameni de neinteles.
Am vazut in continuare un film, Un peste care se numeste Wanda, o comedie draguta si seara am avut bilete la teatrul cel mai mare din Tel Aviv, Habima.
Ne-am pornit spre casa tirziu si de abia ca iar ne era foame si ne-am oprit sa mincam ceva, la o statie de benzina. Am incercat de acolo sa telefonam acasa, dar telefonul public era stricat. Si daca nu era stricat, ar fi rezolvat ceva?
Autobuzul a imprastiat calatorii cit mai aproape de casa, era plina noapte. Cind am intrat pe usa, Michi era de speriat. Mi-a spus ca nu se poate termina o excursie la o ora asa de tirzie.
Se enerva din ce in ce mai tare mi-a deschis usa si mi-a spus sa plec. Mai lucram inca la Universitate. Cel mai important motiv, era ca aveam o cheie la o camera care ma putea salva in situatii deosebite. A doua zi de dimineata, am fugit acasa sa vad care este situatia lor. Michi era in mijlocul strazii cu Eugen in brate, nu stiu ce intentie avea dar era simbata, ziua de odihna si nu treceau prea multe masini iar cele care treceau il ocoleau. L-am strigat sa urce pe trotuar, dar nu ma auzea, cred ca nu mai auzea ce se intimpla in jurul lui. Lizuca a iesit repede dintr-un tufis unde se ascundea de dimineata, imediat ce a putut sa fuga din casa. Fetita era destul de speriata dar neschimbata in maturizarea ei. Mi-a povestit ca inainte de a iesi afara, tatal ei l-a obligat pe Eugen sa se uite pe geam, drept in soare, sa nu-si ia ochii de la soare. Ea a incercat sa-l opreasca, dar Michi spunea ca este un lucru bun si posibil. O vecina de la un bloc alaturat, care lucra la spitalul de psihiatrie, a chemat Salvarea si l-au dus la spital. Am luat copiii si ne-am dus si noi la spital, sa vad care este situatia lui, dar era deja la sectia inchisa.
Cum am putut sa las copiii o noapte intreaga cu el in casa? M-am bazat pe ce spunea Lizuca: “Mama, pleaca, noi sintem singe din singele lui si n-o sa ne faca nimic, dar tu nu esti. Trebuie sa pleci.” Deja cedeam ca Lizuca, o fetita de 10-12 ani, stie ce trebuie de facut mai bine decit mine?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s