Micile placeri

Eram intr-o fereastra, singura in cancelarie, numai cu femeia de servici. Toate profesoarele erau prietene bune cu ea. O ajutam sa scrie o scrisoare oficiala, vorbeam cu dirigintii copiilor ei, daca era nevoie, iar ea ne aducea mincaruri ale ei din Yemen.
Trebuia sa-mi povesteasca ceva, nu mai avea putere sa taca. Se casatorise cu sotul ei, desi era cu multi ani mai in virsta decit ea, nu avea cu ce sa-si creasca 3 copii si apoi, barbatul acesta era un om bun si tinea la copii. N-a stiut ca este bolnav. El lua medicamente si se comporta bine. Cind a uitat sa ia pastilele, a devenit certaret, rau si din ce in ce mai rau. Atunci a aflat despre boala lui, ca este schizofrenic, si ca este obligat sa continue regulat tratamentul, altfel trebuia dus la spital sa-i faca injectii, numite in termenii folositi in spital, S.O.S. Un om nu poate fi dus la spital, contrar vointei lui, decit daca devine periculos pentru cei din jurul lui, sau pentru el insusi. Si chiar in aceste cazuri, trebuiau aprobari de la doctori de la Ministerul sanatatii.
El avea aproape 90 de ani si boala lui se agravase cu virsta. Noaptea o intreba de ce il inseala. Ea il intreba inapoi: “Cu cine te insel?” “Cu asta, uite, doarme intre noi.”, ii raspundea sotul.
Am inteles ca eu si Michi nu putem imbatrini impreuna, am inteles pe ce linie mergem. Stiam deja diagnosticul lui, care aparea in dosar, dar eu credeam ca doctorii se inseala. Inca mai aveam timp, nu prea mai credeam ca o data el ma va intelege, dupa discutia cu Mazal, femeia de servici. Pe de alta parte, am inceput sa am probleme cu ochii, in special cu cel sting, pe care se asezase o ceata. Mi-am facut rind de citeva ori, la mai multi doctori care lucrau la Policlinica de ochi. Din ce in ce simteam ca ceata devine tot mai puternica. Doctorii vorbeau la fel, ca nu este cataracta, este probabil o agravare a unei boli de care sufar si m-au sfatuit sa ies la pensie de boala. Am inceput sa complectez formele, a durat cam un an aceasta acrtivitate, imi era greu sa lucrez, iar examenele mi le corecta Lizuca, dupa punctajul pe care i-l dadeam, ea era de abia in clasa a noua si corecta lucrari pina la clasa a doisprezecea. N-a fost nici o plingere. Cel mai bucuros de situaria aceasta era Michi. El credea ca nici nu poate fi o posibilitate mai buna pentru rezolvarea certurilor noastre.
Doctorul Casei de pensii, care era unul din doctorii de la policlinica, mi-a spus ca nu ma intreaba cum am reusit sa lucrez, dar nu intelege cum am reusit sa invat o facultate, in situatia in care eram.
Am tras o linie si am calculat: Am avut multe neplaceri in invatamint, dar doua realizari, au fost destul pentru mine, sa le echivaleze.
Prima a fost in 1982, cind a inceput razboiul din Liban. Faceam seminar la o grupa mare, de soldati angajati. Veneau de la aviatie si se stie ca acolo sint oamenii cei mai buni. Invatau foarte bine si-mi placea mult de ei, cei mai multi erau casatoriti, cu copii. Intr-o zi au plecat toti pe front, au ramas in clasa citeva fete. Ascultam tot timpul stirile la radio, imi era frica sa nu aud un nume apropiat, ii stiam pe toti dupa nume. Cind s-a terminat razboiul, s-au intors toti, dar nu mai erau aceiasi studenti. Spre uimirea mea, uitasera toata materia. L-au rugat pe profesor, sa le faca niste cursuri suplimentare, dar profesorul, desi pierduse un frate in razboi, sau tocmai de asta, le inregistrase toate cursurile pe o caseta video si i-a trimis in sala de inregistrari. Studentii nu s-au descurcat, ca nu puteau pune intrebari, daca nu intelegeau ceva, sau cere lamuriri. I-am luat eu, fara sa spun la nimeni, am recapitulat totul de la inceput, era parca auzeau materia prima oara, a trebuit sa lucram multe ore. Intre timp, s-a aflat la Secretariat si mi-au platit orele. Dupa examen, cind notele au ajuns la armata, au fost ridicati cu totii in grad. A doua zi, cind am avut un seminar pentru cei care voiau sa-si mareasca nota, deoarece toti reusisera, am gasit clasa pregatita pentru o festivitate. Au hotarit sa serbeze ridicarea in grad, cu mine, au adus prajituri facute de nevestele lor si tot felul de gustari. M-am bucurat mult de aceasta alegere a lor si mai mult ca nu lipsea nimeni. Am simtit ca si eu trebuia sa fac ceva, cind tara era in razboi si asta a fost ce-am reusit.
A doua satisfactie, am avut-o la un curs de tehnicieni, care invatau la scoala de aviatie unde lucram. Aveam o clasa foarte buna, erau si ei soldati angajati de armata, platiti de armata ca sa invete un curs de un an, de tehnicieni in electronica de avioane. Erau unii care cu usurinta puteau face cursuri de ingineri la Universitate, dar fiecare avea situatia lui familiara proprie.
Un baiat, care statea in prima banca, se uita la tabla si scria, cind scriam ceva pe tabla, dar cind ma intorceam cu fata la clasa, pleca ochii in pamint. L-am luat in pauza la discutie, l-am intrebat ce este comportarea lui bizara. Mi-a raspuns ca inca din liceu, toti profesorii i-au spus ca nu are nici o calitate sa invete la matematica si el singur nu intelegea ce cauta la acest curs de tehnicieni. Am incercat o strategie. I-am spus ca matematica este munca individuala si atentie in clasa, noi nu facem cercetari si nu descoperim ceva nou, noi numai invatam, ca sa putem folosi matematica la cursurile profesionale si sa uite ce i-au spus profesorii la liceu, eu citesc in ochii lui, ca va fi printre cei mai buni din clasa. M-a ascultat si in scurt timp a fost printre cei mai buni elevi. Un an mai tirziu, dupa terminarea orelor, treceam prin curtea scolii, spre poarta. El venise sa-si primeasca Diploma de tehnician. Era cu masina si mi-a propus sa ma duca acasa. M-a intrebat: “Stii care este munca pe care o fac eu acum in armata? Datorita tie, predau matematica la soldati care se pregatesc pentru examane de bacalaureat, sau pentru cursuri profesionale” Am avut dreptate, nu intotdeauna profesorii de liceu pot intelege exact un elev dintr-o clasa de 40, multi copii se pierd influentati de pareri gresite, dar pina la urma poate mult mai tirziu, cei buni vor reusi. Si totusi a fost numai o incercare din partea mea, un optimism care nu se baza pe nici o realitate, dupa felul meu. Dar si acest gen de optimism este mai bun decit pesimismul, dovada ca a reusit.
Un eveniment cu totul neasteptat, mi-a adus o mare fericire. La o nunta a unor prieteni din Botosani, o femeie se uita insistent la mine. Eram cu Michi si copiii, dar n-am rezistat. M-am dus la ea si am intrebat-o cine este. “Delia”, mi-a raspuns. N-am putut crede, prietena mea era cu totul schimbata. Nu-mi mai pasa ce va spune Michi, ne-am asezat la o masa, mai departata de orchestra, si am vorbit asa de mult, erau unele intimplari triste, tatal Deliei nu mai era, dar ce dulce era apropierea noastra. Aveam din nou in fata, pe Delia mea scumpa, Delia mea de 20 de ani, si restul nu mai avea nici o importanta!
Dupa ce am terminat cu iesirea la pensie, l-am intrebat pe opticianul meu, pe care il cunosteam de cind venisem in Beer Sheva, daca nu cunoaste un profesor oculist. Imediat mi-a dat un nume si un numar de telefon. Profesorul n-a avut nevoie de mai mult de doua minute sa vada ca am cataracta si ca trebuie sa fac operatia cit mai repede. Mai mult, m-a asigurat ca voi vedea mult mai bine dupa operatie, nu pina intr-atit incit sa conduc masina, de obicei operatia de cataracta creste numarul de dioptrii cu 10 si eu aveam atunci lentile numarul -16 deci puteam ajunge aproximativ la -6. A mers mai bine decit m-am asteptat. Inainte de operatie m-a consultat doctorul chirurg, ca sa vada ce lentila va trebui sa-mi puna la operatie, fiindca aproape in toate cazurile, din cauza cresterii numarului de dioptrii, trebuie inlocuita lentila naturala a ochiului, care devenise opaca, cu una artificiala, care sa aduca vederea aproape de normal, era de asteptat sa gaseasca un numar aproiat de -6. Dar cu toate incercarile n-a gasit nimic corespunzator si a hotarit sa nu-mi puna nici o lentila, dupa operatie se poate face corectia, cu ochelari. Dupa operatie nu am avut nevoie de corectie, spre norocul meu, numarul crescuse la mine cu 16. Sigur ca ramineau celelalte boli, in special nistagnus, asa cum au fost, nu se putea corecta aceasta combinatie genetica. M-am bucurat de imbunatatirea primita ca un cadou, si cind am mers la control la policlinica, am inteles de ce toti doctorii mi-au spus ca nu este cataracta. Eram pe scaun, in cabinetul doctorului la care am fost trimisa de Casa de pensii, doctorul care m-a intrebat cum am reusit sa invat, care m-a lamurit prin intrebarea lui, de ce comisia de la Policlinica studenteasca, n-a aprobat inscrierea mea la universitate. El era inca preocupat de dosarul femeii care fusese inaintea mea. A intrat repede la doctorita de alaturi, lasind din graba usa deschisa. Am auzit cum i-a spus doctoritei ca femeia nu are diagnosticul scris in dosar de toti doctorii, printre care si de doctorita din camera vecina. Este vorba de o boala care o va duce in scurt timp la orbire, daca nu i se va face un tratament special. Femeia era inca la secretara cu dosarul si putea fi chemata inapoi. “Taci din gura, i-a spus doctorita, daca ceilalti doctori au pus un diagnostic, trece-l si tu si taci!”
Si eu de ce am tacut? Eu care de obicei nu taceam, incercam in fiecare loc unde eram, sa fac dreptate, prin orice mijloace. Cum n-am sarit de pe scaun? Uneori nu ma inteleg, dar trebuie sa recunosc, am facut si eu greseli, asa cum toata lumea face, nimeni nu e perfect.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s