Monica

Cind ne-am prezentat la o avocata pe care o cunosteam de mult, sa ne perfecteze un act de impartirea bunurilor, plingeam amindoi. Ne-a trimis acasa sa mai asteptam citeva luni, sa stim mai bine ce vrem. Stiam foarte bine ca vreau sa ramin cu Michi, dar acest lucru era imposibil. Acasa eram mai putin in siguranta decit oriunde. Michi nu intelegea de ce vreau sa ne despartim si cred ca nici astazi nu stie. A incercat sa-mi aminteasca de prietenele mele, care nu avreau o casnicie buna, dar nu se desparteau de sotii lor. I-am raspuns automat, ca cineva trebuie sa fie prima, dar asa cum a spus si el, nici una n-a avut curajul sa initieze ceva. Mi-am impachetat lucrurile personale si putin din vase, din asternuturi, chiar fotografiile mele, Michi n-a vrut sa mi le dea, trebuiau sa ramina in albumul de familie, masina de cusut, de care eram foarte legata, nu mi-a dat-o, fiindca mama lui cosea o data la masina si el voia sa invete, un ceas desteptator, pe care l-a vrut Eugen, sa-l trezesc dimineata, sa plece la timp la scoala unde invata, nu mi l-a dat, fiindca statea exact la locul lui, nici un fier de calcat, din vre-o 3 pe care le aveam, nu mi-a dat, desi Eugen l-a rugat mult. La scoala la el trebuia sa mearga cu uniformele calcate. Michi stia ca eu le foloseam pe toate, la diferite materiale, si poate va veni in locul meu o femeie care le va folosi. La fel n-a fost de acord sa iau nici unul din 3 mixere, care erau in casa, nu se punea vorba de mobile, pe care nu le cumparase din banii lui. Nu-mi pasa de nimic, trebuia sa plec cit mai repede. Cind am intrat singura in casa mea goala, cu peretii albi proaspat varuiti, un scaun stricat, un frigider si o masina de spalat imprumutate, am ascultat linistea deplina, o liniste de mormint, dar asa de odihnitoare, in sfirsit, dupa 23 de ani, traiam fara discutiile interminabile, fara a raspunde la orice ideie a lui Michi, “da”. Cind scriu aceste rinduri, nu reusesc sa-mi amintesc despre ce vorbisem atitia ani, in afara de momentele de la inceputul casatoriei noastre cind eram atit de optimista, si-l iubeam. Acum stiam ce insemna privirea lui fixa, care pe atunci o intelegeam ca dragoste, dorinta de a ma cunoaste bine, asa cum eram.
Cind am iesit prima zi singura pe strada, mi-am dat seama ca pot merge singura. Doar pina atunci ieseam numai cu Michi de mina, ca un copil, sau cu Lizuca instruita de fiecare data, cum sa aiba grija de mine, la fel cu sora mea, sau cu Rina, Michi avea incredere in ea.
Am inceput sa merg ore intregi pe jos, in tot orasul, nu mai stiam ce inseamna autobuz. Descopeream o lume care fusese ascunsa si incepeam sa am incredere in mine. Prima pe care am sunat-o a fost Monica, fata din camera mea, la spital. Am fost tot timpul putin in legatura, cit am lucrat impreuna la universitate si mai tirziu, dar asta era foarte rar. Si Michi se simtea legat de ea, ne legase soarta. Cam o data pe an o vizitam si tot cam asa o invitam la noi. Acum nu mai exista “noi” si prietenia mea cu Monica, devenea din ce in ce mai strinsa. Cunosteam o Monica noua, cu multa experienta de viata, traita, auzita, sau citita. Michi credea ca Monica citeste multe carti, dar nu retine nimic. De unde ajunsese la aceasta concluzie? Monica traise stari grele in viata ei, moartea timpurie a parintilor si predispozitia spre depresie, si-au lasat amprente, asa cum si eu eram uneori intr-o stare depresiva si alteori in stari de optimism, din cauza caracterului meu. Eu am considerat ca internarea in spitalul psihiatric, mi-a dezvaluit o lume noua, a celor care nu stiu prea bine de care lume apartin, dar stiu si simt citeodata mai mult decit oamenii de dupa gardurile acestor spitale. Discutiile cu doctorii psihiatrici, cu psihologi, m-au ajutat sa vad mai bine realitatea, am afirmat o data intr-o poezie, ca cine n-a cunoscut o alta parte de lume, a celor care au numai pe Dumnezeu si discuta cu el ore in sir, a pierdut un capitol din viata pe care o traieste. Monica n-a fost de acord cu mine, ea spunea ca oamenii sanatosi nu pierd nimic.
Ea locuia singura si m-a ajutat foarte mult, sa inteleg ca se poate trai si singur, daca trebuie, ca poti gasi placeri si lucruri pozitive si in asa o viata. Si totusi eu nu puteam concepe sa traiesc singura, mi se parea ca daca nu calc o camasa pentru un barbat, nu sint femeie completa.
Cu ea am invatat sa citesc. Am cumparat un dictionar bun in limba ebraica si am inceput cu unul din virfuri, Amos Oz. Mihael al meu, a fost prima mea carte. Dar cu toate straduintele, nu stiam sa citesc, eu care fusesem o data o eleva foarte buna la Limba romana, in atitia ani de casnicie, nu citisem nici o carte. Am intrebat-o pe Monica, de ce eroina principala, din aceasta renumita carte a lui Amos Oz, care invata o facultate de litere si lucra la o gradinita, a parasit toate preocuparile ei in momentul cind s-a casatorit cu barbatul pe care il iubea? Doar de aici a inceput departarea dintre ei. Monica mi-a amintit, ca in momentul cind s-au cunoscut si au baut o cafea impreuna, ea se uita cu invidie la lingurita cu care el mesteca zaharul in cafea, ea ar fi vrut sa fie lingurita din mina lui. Monica citise cartea inca din liceu, si Michi credea ca ea nu intelege nimic. Mi-au placut mult A.B. Ioshua si David Grosman dar mi-am dat seama ca cea mai mare placere o ai, cind citesti in limba materna si am inceput sa ma aprovizionez cu carti in limba romana. Am reusit sa citesc fiecare cuvint, fara sa ma uit repede la sfirsit si fara sa sar peste descrieri, care acum le savuram, fara a cauta dialogurile cum facusem in copilarie. Cind am ajuns la Cundera, in special din cartea lui “Nemurire”, mi-am facut o lista de cartile obligatorii. Eu care in adolescenta dupa 3 pagini din “Crima si pedeapsa” a lui Dostoievski, o lasam fiindca nu-mi placea, ajutata permanent de Monica, ma contopeam cu fiecare cuvint al cartilor marilor clasici. Monica imi spunea ca trebuie sa citesc 150 de carti, pentru a sti sa apreciez o carte, la valoarea ei. Citind cartile planificate, gaseam in ele alte carti care pentru mine devenisera obligatorii. Monica a gasit o alta lista, cu cei care au primit premiul Nobel pentru literatura si asta a dus la o colectie noua de carti obligatorii, sigur ca nu voi reusi niciodata sa termin, literatura este infinita dar sint foarte multumita, ca m-am intors la vechea mea pasiune, si inca privita cu alti ochi, datorita virstei si modului corect de a citi.
Cind am simtit ca trebuie sa primesc un loz mare, care imi va rezolva toata situatia financiara, am citit “Ana Carenina”. Tolstoi m-a cucerit, l-am pus pe treapta cea mai inalta, chiar inainte de a citi Razboi si pace.

Dar Monica ma ajuta pina si in cele mai simple hotariri pe care trebuia sa le iau. Vorbeam la telefon ore intregi pe zi si intotdeauna aveam lucruri importante sa ne spunem. E adevarat ca de multe ori ne telefonam numai sa auzim una despre alta, ca ne simtem bine, ca ne-am sculat dimineata. Si eu devenisem pentru ea o necesitate. Si ea se sfatuia cu mine in problemele ei, si ce este mai usor decit sa dai sfaturi altora? O aveam si pe Lizuca si ea ma sustinea in tot ce faceam. Eugen era toata saptamina la scoala, el era sprijinul meu fizic. Se vorbea tot timpul despre barbati care isi omorau prietenele, nevestele, sau femei de care erau divortati. Cu Eugen stiam ca nimeni nu-mi va face nici un rau. Chiar el mi-a promis.
I-am telefonat Deliei si i-am dat numarul nou de telefon. Imediat mi-a raspuns: “Miine vin la tine.” Cind a venit, m-a recunoscut. Eram aceeasi, eram eu de altadata. Delia spunea ca in ultimii ani, nu intelegea ce se intimpla cu mine, vorbeam la telefon ca un robot, programat si comandat de la distanta.
Pe urma am luat legatura cu Irina. Cind i-am povestit de divort nu putea crede.”Cum? Voi care va intelegeati asa de bine de cite ori am fost la Beer Sheva? Voi despre care mama mea spunea ca de ce eu ma cert tot timpul cu Beni si nu i-au exemplul vostru, care traiti ca doi porumbei? Dar se poate ca tu sa ajungi la asa o situatie si mie sa nu-mi spui nimic, mie, care iti povesteam totul despre casnicia mea?”
Noi eram ca doi porumbei, dar doi porumbei in cusca. E adevarat ca n-am povestit la nimeni ce se petrece la noi in casa. Poate ca eram prea obisnuita, din cauza increderii mele in proverbe, ca “rufele murdare se spala in familie”? Poate fiindca nu voiam sa-l pun pe Michi intr-o situatie neplacuta, la urma urmei, el nu era vinovat cu nimic. El era vinovat de boala pe care o avea? Si apoi Monica spunea ca Michi este un suflet curat si neprihanit, unul din sufletele care-i plac Satanei si-si baga coada in ele.
Si inca nu stiam daca am facut bine, tot timpul aveam mustrari de constiinta. Intr-o zi am plecat la Ierusalim, la Batia sa ma consult cu ea. Dar sotul ei, pe care nu l-am cunoscut inainte, era un om cu multa experienta si tot atita inteligenta. Mi-a scos din biblioteca fotografia unei femei, care era pusa la vedere si m-a intrebat daca-mi place. Era o femeie frumoasa. Mi-a spus: “Asta a fost femeia cu care eu trebuia sa ma casatoresc, dar s-a maritat cu altul. A murit de mult de cancer si a lasat 6 copii. Si tu puteai fi acum sub o piatra si nu mai puteai veni la noi. Ai facut exact ce trebuia sa faci si lucrul cel mai bun este ca ai maritat fata, imagineaza-ti ca trebuia acum sa ai si grija ei. Cu baiatul ai sa te descurci si daca nu oricind il putem baga intr-o Iesiva, sa invete lucruri sfinte in loc sa ajunga la droguri si alte rele.”
Eram mai linistita, cind am ajuns la Beer Sheva.
Delia m-a invitat la ea la Rishon Letion. Au venit si alte prietene dragi, Ana care a locuit cu noi la camin, Tali si Marina, Meri, colega mea de grupa, de la care, acum pot sa spun ca am copiat de citeva ori la examene, Lina cu Eduard si inca niste prietene pe care si le facuse Delia. A fost bine, ne-am bucurat mult de reintilnirea noastra, nimic nu se schimbase, doar in prima clipa ne vedeam asa cum sintem, amintirile erau mai tari decit realitatea si ne priveam ca intr-o oglinda a timpului, din nou tinere, din nou dornice de viata. De atunci ne intilnim cu fiecare ocazie, iar ridem, iar ne spunem anecdote, iar sintem libere si nimeni dar absolut nimeni, nu ne va spune noua ce sa facem. Irina imi spunea intr-o noapte, la fel cu noptile de altadata, cind ma plingeam cite grutati trebuie sa trec singura. “Tu ti-ai redobindit independenta, si dintotdeauna pretul libertatii este cel mai scump.”
Dar cea mai apropiata prietena a mea ramine cea care a trecut cu mine cele mai triste zile si m-a indrumat intotdeauna, cu cele mai gindite sfaturi, Monica.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s